O demonstraţie de forţă

La exact un an de la amplele manevre militare Zapad-17,care au avut loc în partea de vest a ţării, în imediata vecinătate a NATO, Rusia a desfăşurat, timp de o săptămână, de data aceasta în extremitatea de est, cele mai mari exerciţii militare din istoria sa modernă. Serghei Shoigu, ministrul Apărării, a declarat că sunt comparabile ca dimensiune doar cu cele care au fost organizate de fosta Uniune Sovietică în 1981, într-una din perioadele cele mai tensionate ale Războiului Rece. În fapt, a ţinut el să sublinieze, ele vor fi chiar mai ample decît cele de atunci.Cu 1.000 de avioane, inclusiv dintre cele capabile să lanseze ogive nucleare, cu 80 de vase de război şi 300 de mii (!) de militari. „Închipuiţi-vă 36 de mii de vehicule militare mişcându-se simultan: tancuri, vehicule blindate, piese de artilerie, în condiţii cât mai asemănătoare posibil de cele dintr-o situaţie reală de conflict” a mai adăugat Serghei Shoigu, mizând pe faptul că o astfel imagine impresionantă nu are cum să nu producă reverberaţii globale. Care au fost semnificativ amplificate de un alt element esenţial: participarea Chinei, cu 3.000 de soldaţi şi aproape 1.000 de vehicule de luptă. Un mesaj cu o importantă semnificaţie simbolică. Mai ales că, în mod tradiţional, manevrele militare ruseşti din estul Asiei erau văzute drept un semnal mai degrabă la adresa Beijingului.

Un amănunt interesant este observaţia unui înalt oficial NATO că Moscova a fost mult mai puţin transparentă în cazul exerciţiilor Zapad de anul trecut, deşi în cazul acestora avea obligaţii de această natură în baza unor tratate. Acest detaliu şi desfăşurarea extraordinară, şi evident costisitoare, de forţe, într-un moment în care ţara se confruntă cu reale dificultăţi economice (relevate şi de protestele sociale care au urmat deciziei Kremlinului de a creşte vîrsta de pensionare) par să indice faptul că Rusia a dorit în primul rând să transmită un număr de semnale majore, la nivel global, atât adversarilor cât şi potenţialilor săi aliaţi. Şi asta într-un moment în care administraţia Trump pune serios sub semnul întrebării alianţele tradiţionale ale Americii. Ziarul londonez „The Times” observă că manevrele militare ruseşti au loc într-o regiune în care Statele Unite par doritoare să-şi restrângă prezenţa, un exemplu fiind chiar decizia luată de Donald Trump, „spre oroarea generalilor”, de a anula exerciţiile militare comune cu Coreea de Sud, motivînd că sunt costisitoare şi îl provoacă pe Kim Young Un.

Şi, într-adevăr, reacţiile nu au întîrziat să apară. Generalul Curtis Scaparrotti, comandantul forţelor americane din Europa, avertizează că „forţele militare modernizate ruseşti au în prezent o capacitate operaţională la un nivel nemaiîntâlnit din perioada Războiului Rece” şi că „în acest ritm Rusia va ajunge în 2025 să pună probleme serioase Statelor Unite în aproape orice domeniu militar”. Avertismentul e important, pentru că el vine pe un teren în care domină percepţia că, din moment ce bugetul militar cumulat al ţărilor din NATO îl depăşesc substanţial pe cel al Moscovei, nu există nici un fel de motive de îngrijorare. Însă astfel de comparaţii sunt înşelătoare. Cu puţine excepţii, grosul banilor din bugetele militare se duc pe salarii şi pensii. De pildă, Germania cheltuieşte doar 14 procente pe echipamente militare. În Statele Unite ponderea este de 28 procente, dar evident şi acolo sumele alocate pentru plata salariilor, pensiilor şi facilităţilor pentru veterani sunt comparativ mult mai mari decît cele din Rusia.

Dacă ne întoarcem însă la semnalele pe care Kremlinul a dorit să le transmită pe plan mondial, ele au vizat mai multe ţinte: 1. să impresioneze, chiar să sperie, ţările din Europa de Est şi să le convingă pe unele din Vest să ia în calcul, în condiţiile fracturii transatlantice în creştere, o înţelegere cu Rusia pe zona de securitate; 2. să transmită pe plan global semnalul că America nu mai este singura putere militară majoră şi că s-a creat o redutabilă axă Moscova – Beijing, al cărui scop principal este acela de a „de-americaniza” planeta, după cum se exprimă adesea liderii chinezi (Serghei Shoigu a spus că despre relaţia dintre cele două ţări a atins „un nivel de cooperare fără precedent” în timp ce Alexander Gabuev, de la Carnegie Moscow Center, aprecia în The New York Times că „acum China a fost invitată să se alăture manevrelor militare în calitate de prieten şi chiar de cvasi-aliat”); 3. să transmită chiar şi Chinei un mesaj subliminal, pentru că liderii de la Beijing nu se poate să nu fi fost impresionaţi şi ei de amploarea exerciţiului Vostok-18.

Un aspect mai puţin discutat, dar cel puţin la fel de important, este acela că manevrele s-au desfăşurat în paralel cu un Forum Economic găzduit de Vladimir Putin la Vladivostok la care au mai participat XiJinping şi, foarte interesant, premierul japonez Shinzo Abe. Cu acest prilej, Vladimir Putin şi XiJinping au ţinut să sublinieze că relaţia bilaterală se extinde pe un palier mult mai larg decât acest tip de cooperare militară, de pildă în plan economic, şi că au decis ca în acordurile comerciale să utilizeze monedele lor naţionale în locul dolarului american. Ceea ce, în condiţiile în care şi Europa plănuieşte, din cauza tensiunilor transatlantice, să se decupleze cât mai mult de sistemul financiar actual bazat covârşitor pe dolar, poate constitui o lovitură extrem de dură pentru Washington, element ignorat în mod miop de administraţia Trump care acţionează instinctiv fără nici un fel de proiecţie strategică pe termen lung.

Dacă mai adăugăm la aceste informaţii şi aceea că gigantul Alibaba a anunţat că va coopera pe o serie de proiecte cu cea mai mare reţea socială din Rusia, se conturează un tablou coerent: alimentate de interese comune (Rusia este supusă sancţiunilor occidentale iar China se află într-o confruntare economică majoră cu Statele Unite) dar şi de resentimente anti-occidentale, cu precădere faţă de Washington, alimentate de un sindrom de victimizare, cele două ţări vor să atace şi să erodeze supremaţia actuală americană pe trei componente esenţiale: domeniul militar, dominaţia sistemului financiar mondial şi statutul dolarului de monedă de referinţă a lumii, şi dominaţia corporaţiilor tehnologice americane. Ele mizează şi pe faptul că decuplarea Americii de Europa, sub imboldul declaraţiilor şi gesturilor agresive ale administraţiei Trump, oferă o nesperată oportunitate din acest punct de vedere.Unii analişti chiar remarcă faptul că, alegând să dea această dimensiune enormă unor manevre militare care au loc în Estul Asiei şi nu în partea de Vest, în apropierea spaţiului NATO, o organizaţie prezentată oficial drept principala ameninţare pentru Moscova, ruşii au dorit să nu ofere motive pentru o refacere a coeziunii occidentale într-un moment foarte convenabil pentru ei, al unei grave fracturi transatlantice.

E adevărat însă că lucrurile trebuie totuşi privite nuanţat. Pe moment Rusia şi China se pot găsi de aceeaşi parte a baricadei. Dar, aşa cum remarca profesorul Graham Allison, de la Universitatea Harvard, Moscova este totuşi în situaţia unui partener junior, forţat de împrejurări să intre într-un partenariat temporar. Realitatea geopolitică – Rusia are un teritoriu enorm pe care are dificultăţi majore să-l apere pe linia de fractură cu o ţară care are în aceeaşi regiune o populaţie de zeci de ori mai mare – va fi până la urmă determinantă. Alexandr Chramshikin, un cunoscut comentator rus specializat în chestiuni de securitate naţională,îşi arăta cu câteva luni în urmă îngrijorarea în privinţa unei apropieri prea mari de China, avertizând Kremlinul că „o cooperare prea strînsă cu Beijingul va crea probleme pe termen lung Rusiei”. Mai mult, era de părere că Moscova a mers prea departe cu abordarea sa agresivă faţă de vechiul continent. „Dacă ţelul nostru este să întimidăm Europa, atunci este ceva fără sens. Europa este atât de intimidată de noi încâteste pe punctul de a leşina… însă nu este o ameninţare pentru noi”.

Însă, chiar dacă este doar una temporară, îndreptată împotriva duşmanului comun, Occidentul, în particular Statele Unite, o axă ruso-chineză riscă să modifice actuala dinamică geopolitică care este pe zi ce trece tot mai nefavorabilă unei lumi occidentale pe care crizele interne în combinaţie cu fractura alianţelor post-belice o fac vulnerabilă în faţa acestui asalt.