O dialectică necesară

Mulți teoreticieni din laboratorul pseudo-creativ al științelor sociale au considerat că sărăcia poate fi vindecată cu un panaceu relativ simplu: creșterea economică sau, într-un sens mai prozaic, producerea debunuri și servicii care, a fortiori, îi va scoate pe oameni din orice fel de lipsuri. Realitatea ne confirmă că un astfel de model nu reușește să combată acest flagel, indiferent cât de sofisticat ar fi. Acest model de gândire academică, fără apelul la un fundament spiritual-religios (și chiar cultural), nu va putea să rezolve niciodată această disproporție dintre teorie și realitate.

În Antichitatea greco-romană, relația dintre filantropie (philanthrôpia)/ pomană (eleêmosynê) și săracie nu avea conotația actuală, aceea ca cei înstăriți să îi ajute pe cei aflați în nevoi materiale. Grecii antici încurajau comportamentele de binefacere, iar scopul era unul specific. Prin astfel de gesturi nobile, aceștia luptau, de fapt, pentru onoare sau pentru „atracția onoarei”, după vorbele lui Cicero. Doar cei care meritau puteau să se regăsească printre beneficiari, nicidecum având doar statutul de a fi numit sărac. Merituoșii erau cei care, la rândul lor, puteau întoarce favorul respectiv la un moment dat, chiar cu o valoare mai mare. Acest principiu fundamental al reciprocității (quid pro quo) se sprijinea pe afirmația poetului grec Hesiod care afirma preeminența unui astfel de comportament, exclusiv în cazul în care cel ajutat ar întoarce gestul de binefacere ulterior. Mai mult, sărăcia era un semn clar că cei loviți de această stare nu erau bine plăcuți de către zei. Din punct de vedere moral, aceștia erau considerați inferiori bogaților. Din această cauză, ei erau singurii vinovați de această situație, nefiind nevoie să fie consolați.

Spre deosebire de viziunea grecilor antici și a romanilor, Biblia evreiască și Vechiul Testament promovează caritatea și ne prezintă un Dumnezeu binevoitor față de săraci și, extrem de important, un salvator al acestora. Deja de prin secolul al II-lea d.H., exista în lumea evreiască o rețea instituțională generalizată care să îi ajute pe săraci. Aceasta cuprindea quppah și tamhuy. Ambele forme de caritate instituțională funcționau în cadrul sinagogilor și constau fie în oferirea de stipendii săptămânale (quppah), fie în servirea zilnică a unei supe (tamhuy). Pe de altă parte, creștinii au produs la rândul lor un sistem de ajutorare a săracilor încă de prin anii 30 d.H. În Evanghelia lui Matei (25: 34-40) stă scris principiul binefacerii ca virtute creștină: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”

Cu toate acestea, teoria mainstream nu marchează clar această diferență între gândirea socială a grecilor antici și a romanilor și cea a evreilor și creștinilor, nelăsând loc posibilității de a distinge între o „etică predicată” și o „etică trăită” (sintagmele îi aparțin cunoscutului istoric olandez Hendrik Bolkestein). În acest sens, cuvintele ultimului împărat roman păgân, Iulian Apostatul (331-363 d.H.), sunt revelatoare prin intensitate și grijă față de cei obidiți: „Căci este o rușine că, atunci când niciun evreu nu trebuie să cerșească vreodată, iar galileenii şcreștiniiţ nepocăiți îi întrețin nu numai pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru duce lipsă de ajutor din partea noastră.”

În cartea „Dezvoltarea ca libertate” (1999), economistul indian Amartya Sen (1933 – ), câștigător al Premiului Nobel pentru Științe Economice în 1998, își începe expozeul cu o parabolă din Brihadaranyaka Upanișad (c. 700 î.H.), una dintre cele mai vechi cărți sacre ale hinduismului. În aceasta, Maitreyi (una dintre cele două soții, cealaltă fiind Katyayani) își întreabă soțul, pe înțeleptul și mahatma Yajnavalkya, dacă poate să devină nemuritoare dacă ar deține toate bogățiile lumii. Acesta îi răspunde că bogăția ar ajuta-o doar ca să trăiască precum oamenii bogați. În replică, Maitreyi se întreabă retoric ce să facă cu aceste averi, dacă nu o ajută să devină nemuritoare. Plecând de la aceasta din urmă, se pune întrebarea: împlinirea umană – dezideratul lui Maitreyi – poate fi obținută dacă aranjamentele economice și sociale ar fi reconstruite pe temelii morale, spirituale și religioase? În atare situație, crizele inerente ale vieții contemporane, fie ele economice (de exemplu, sărăcia generalizată), sociale, politice, militare, climatice, s-ar rezolva eficient? Majoritatea experților, adepți ai ideologiei dezvoltaționiste, consideră că progresul economic poate fi realizat doar într-un mediu seculariza(n)t, fiind numiți de Denis Goulet (1931-2006) drept ciclopi care iau decizii ca și cum omul ar trăi numai cu pâine. Cu alte cuvinte, ideea de bine (sau de progres, în particular) este adânc ancorată în tradiții și mentalități (uneori ancestrale) care, deseori, au ca sursă principală de inspirație religia. Lipsa unui filtru – dat de deliberarea morală – privind urmărirea unui anumit model de dezvoltare economică conduce la nesatisfacerea scopurilor superioare.

Imperativul creșterii economice sau, la nivel micro, a averii materiale pe care îl promovează teoria mainstream seamănă cu o nouă formă de totalitarism academic. Credința că resursele rare sunt, de fapt, inepuizabile și că o creștere economică negativă (o exprimare deloc fericită a economiștilor) este doar excepția de la regula urcușului necontenit este echivalentă cu un mecanism de gândire incongruent cu legile firești ale naturii. Atât în politică, dar și în economie, ceea ce denumim progres este similar principiului dezvoltării celulelor canceroase în corp. PIB-ul, forma supremă de a măsura creșterea economică, crește (și) în situația în care producem diverse externalități negative (de exemplu, poluare). Crește (și) atunci când se produc arme spre comercializare, când se deversează petrol sau alte substanțe otrăvitoare în ape, când se taie pădurile ca să fabricăm scobitori, când se construiesc hidrocentrale în arealuri protejate… pentru a răspândi prosperitatea cu orice preț.

În finalul acestui eseu, trebuie spus că știința economică, fundamentată exclusiv pe principii și valori materialiste, nu va reuși să rezolve problemele la care este obligată să ofere soluții eficiente. Căci „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4 , 4)

INIMA SUS!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor