O istorie erotică a Parisului

Istoricul Dominique Kalifa reconstituie, în Paris. O istorie erotică, de la Offenbach la Sixties (ed. Payot, 2018), topografia dorinţei şi senzualităţii, plecând de la convingerea că sentimentul iubirii nu capătă cu adevărat consistenţă decât înrădăcinat într-un spaţiu. Cartea „decupează” un secol din istoria capitalei franceze, mai precis între anii 1860, marcaţi de transformarea radicală a oraşului datorată prefectului Haussmann, şi anii 1960, când au loc iarăşi mari lucrări de amenajare urbană şi când, mai ales, se produce aşa-numita revoluţie sexuală, cu mişcarea hippie, difuzarea pilulei anticoncepţionale etc. Tema a mai fost, bineînţeles, abordată (ceea ce nu e de mirare, dată fiind bibliografia imensă consacrată Parisului). Eu însumi am comentat, acum 15 ani, cartea lui Lemonier şi Dupouy Povestea/Poveştile Parisului libertin. Acolo primau anecdoticul şi pitorescul; la Kalifa prevalează meticulozitatea istoricului care adună o sumedenie de mărturii şi documente şi care găseşte totodată în literatură exemple edificatoare.

În fapt, reputaţia galantă a Parisului e veche. Oraşul a fost considerat şi „capitală a viciului”, ba chiar „bordel al Europei” datorită permisivităţii sexuale şi numărului mare de prostituate. Sunt aspecte pe care autorul le examinează în capitole aparte dar prioritate au imaginarul erotic şi ritualurile sentimentale. Se începe, aşadar, cu primele întâlniri. Acestea pot avea loc pe stradă, în grădinile publice, la baluri, în metrou, pe terasele cafenelor etc. Lucrurile nu sunt deloc simple. Multă vreme, codurile morale scrise şi nescrise le interzic tinerelor de familie bună să meargă singure pe stradă, ca să nu mai vorbim de „îndrăzneala” de neconceput de a se aşeza la masa unei cafenele. Treptat, aceste tabù-uri încep să cadă unul după altul încât o serie de spaţii pariziene – Marile Bulevarde, Champs-Elysées, Bois de Boulogne, Cartierul Latin – dobândesc un remarcabil potenţial erotic. Balurile populare au avut perioada lor de mare vogă, după care, în mediile „chic”, locul lor a fost luat de mai modernele dancings (acestea, la rândul lor, vor fi înlocuite după al doilea război mondial de cluburi şi discoteci). Dintre parcuri, Grădina Luxembourg pare, de la distanţă, cea mai propice, întâlnirilor amoroase. După 1900, un nou mijloc de transport, metroul, favorizează atingerile corporale, creează intimităţi neaşteptate. Tot în secolul XX cafenele sunt tot mai deschise femeilor şi  devin spaţii în cel mai înalt grad propice iniţierii unor legături erotice (cafenelele din Montparnasse – le Dôme, la Rotonde, la Coupole, le Select – devin adevărate mituri, literare şi nu numai). Dar această cartografie erotică este mult mai vastă. în fapt, te poţi întâlni oriunde în Parisul modern încât, notează Kalifa, întregul oraş pare să se fi pus în slujba îndrăgostiţilor. E amuzant, de pildă, să constaţi că unele întâlniri se petrec la … muzeul Luvru, deoarece acolo o tânără neînsoţită putea merge fără a şoca pe nimeni…

După această primă etapă, cei care doreau să se revadă şi să se frecventeze porneau iarăşi să exploreze Parisul. şi aici trebuie să ţinem cont de o seamă de constrângeri precum şi de opţiunile fiecărui cuplu: unii preferă izolarea, alţii vor să se „topească” în mulţime. Regăsim, desigur, locurile la modă – parcurile, cafenelele, restaurantele. Anumite perioade – la Belle Epoque, anii de după al doilea război mondial – înseamnă o eliberare de complexe şi de interdicţii morale. îndrăgostiţii care se sărută pe stradă ajung să fie o „temă” fotografică şi cinematografică. încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea teatrul este un spaţiu intens erotizat, o emblemă a Parisului hedonist.

Dar Parisul este şi oraşul turbulenţelor erotice, oraşul care incită la adulter şi oraşul amorului venal. ştiaţi că, în Franţa, adulterul a fost până în 1971 (!), un delict penal? Mai mult, el era pedepsit cu totul inechitabil: femeile vinovate de adulter riscau închisoarea de la trei luni la doi ani, în timp ce bărbaţii se alegeau doar cu o amendă, şi asta numai dacă adulterul era comis în „domiciliul conjugal”…E de înţeles, de aceea, că amanţii trebuiau să facă risipă atât de prudenţă cât şi de inventivitate. Cât priveşte prostituţia, ea este o plagă veche, nevindecată nici după ce, în 1945, prin legea Marthe Richard, au fost închise casele de toleranţă. şi aici, autorul ne oferă date revelatoare.

Dominique Kalifa e un ghid demn de toată încrederea printr-un Paris viu, divers, ataşant, un Paris în care pasiunea erotică a fost şi rămâne o dimensiune esenţială.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor