O mână de pioni teleghidaţi

Am două motive să semnalez relatarea. Primul e că un site din zonă, gagauzyeri.md, o contrage într-o ştire (modalitate predilectă, apropo, când nu te ţin curelele să plăteşti corespondenţi de trimis la faţa locului). Cel de-al doilea e cumva sentimental: am trecut eu însumi, de zeci de ori, în drum spre oraşul de  baştină al mamei mele, Reni, prin părţile locului şi ştiu, evident, epidermic cum stau lucrurile pe care le descrie Voncu. În termeni, trebuie remarcat numaidecât, surprinzători de exacţi şi fără condescendenţa cu care aproape că ne-au obişnuit vizitatorii de peste Prut. E o temă şi asta, de altfel: felul în care am fost priviţi de-a lungul acestor interminabile trei decenii. Ar spune – nu mai e loc de îndoială – şi ceva peste limitele bunului de etalat despre semnatari, contribuitori la nivelul unei viziuni aproape generale asupra acestei înstrăinate provincii. Adică ar acţiona şi ca o oglindă inversă. Nu ştiu, ce-i drept, dacă ar avea cineva curajul să-şi ia în primire propria suficienţă şi cecitate – temele care străbat aproape în forţă din observaţiile autorului.

Ce n-am citit pe nicăieri oficial şi care sună, ţinând cont şi de direcţia lansării, ca o revelaţie e prostia monumentală a Bucureştiului oficial; prostie ca distilat al suficienţei, desigur, în combinaţie cu incapacitatea de urca o treaptă mai sus – atât era de-ajuns – peste găinăriile intestine şi de a privi, măcar o dată în istorie, geostrategic: „…«strategia românească», fie că a fost vorba de «podul de flori» sau de „podul de vin», nu a luat în calcul nicio secundă problema găgăuză. Vorbim iresponsabil, ca-ntr-o cârciumă de port, despre unire, dar habar n-avem că fix în centrul Republicii Moldova e un teritoriu autonom, populat de oameni pentru care soarele răsare la Moscova şi care ne urăsc sincer, din inimă. Lor nu li s-a adresat nici una din iniţiativele româneşti desfăşurate peste Prut, nici măcar una de sondare a motivelor pe care le au să ne urască”.

Pentru Voncu şi însoţitorii săi fu de „mirare” că în Găgăuzia nu auzi, bine, nu neapărat româna, ar fi prea mult pentru cât de viscerală le e animozitatea, ci limba găgăuză însăşi, necunoscută majorităţii aproape absolute a localnicilor: „Conform normelor internaţionale, limbile oficiale pe teritoriul ei ar fi trebuit să fie limba etniei majoritare (adică găgăuza, idiom derivat din turcă), respectiv limba oficială a statului («moldovenească», zice Constituţia Republicii Moldova, română, spune adevărul şi o decizie a Curţii Constituţionale de la Chişinău). Ei, bine, în Găgăuzia, lucrurile nu stau deloc aşa: în afară de indicatoarele care delimitează, falnic, teritoriul autonom şi de câteva (nu multe!) panouri oficiale, limba găgăuză este ca şi absentă din spaţiul public. În pofida faptului că autonomia este, în absolut toate ţările care practică acest sistem, un mijloc de protecţie a identităţii unei minorităţi”.

Când, ca să zic, eşti de-al casei, citeşti chestii din astea cu un sentiment împărţit. Pe de o parte, surprins, ca o nesperată justiţie care ţi se face (şi presa ar trebui să se gândească la efectul spotului străin pus pe realităţile atât de familiare: cam toate se redimensionează într-un astfel de caz). Pe de alta, uşor visător, fiindcă „mirarea” unui om de dincolo îţi pare un delict de inocenţă faţă de cât de rutinat a ajuns să fie perceput grotescul de pe-aici. Mi-am dat seama că îl luam – ca şi atâţia alţii probabil – ca pe un dat firesc. Or numai firesc nu e. Găgăuzia, ai cărei locuitori vorbesc pe-un capăt rusa şi care, cu excepţii nesemnificative, nu-şi cunosc limba seminţiei, urând pe deasupra „sincer”, vorba lui Voncu (o vorbă pe care o poţi proba acolo la tot pasul) tot ce este românesc, e, de fapt, un cal troian rusesc în coastele Chişinăului. Teza cu teritoriile autonome care, „peste tot acolo unde există ş…ţ au un standard de viaţă mai ridicat decât cel al statului din care fac parte”, Găgăuzia reuşind, din acest punct de vedere, „contra-performanţa de a fi şi mai prost administrată decât restul republicii”, e neavenită. Autonomia Găgăuză nu prezervă nimic şi nici nu şi-a propus vreodată să valorifice potenţialul local: e concepută şi are această singură şi obsesivă menire de a intoxica politic, în tandem cu separatiştii din stânga Nistrului. O mână de pioni teleghidaţi, într-un război hibrid datând – ce ironic – de la începuturile „democraţiei” noastre.

În fine, pour la bonne bouche, acest hap revigorant pentru fani: „Când o să-l mai auziţi pe Băsescu vorbind despre unire, trimiteţi-l pe acest drum «principal». Şi întrebaţi-l ce a făcut, timp de 10 ani, cât a tăiat şi-a spânzurat, pentru reducerea decalajelor uriaşe de dezvoltare şi de mentalitate dintre cele două maluri ale Prutului. Şi pe ce s-au cheltuit, de fapt, zecile de milioane de euro alocate «românilor ce pretutindeni»”…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova