O noapte la Urgenţe – locul în care viaţa se măsoară adesea în secunde

O femeie de aproximativ 40 de ani se strânge pe targă ca un melc într-o carapace, şi se ascunde sub gea­ca de fâş imensă pe care soţul i-a adus-o în grabă de acasă. Vor­bea la telefon cu sora ei, în bucă­tărie, când vederea i s-a întunecat şi a leşinat. Au găsit-o soţul şi fiica mai târziu, şi au sunat imediat Salvarea. Aşa că acum stă în faţa Triajului, aşteptând să se elibereze un pat în Sala de Evaluare şi Tratament, ca să o vadă un doctor. S-a eliberat: uşurare!

Reţeta de acasă

Înăuntru, doctorul Cristian Gabriel Perianu, medic primar UPU şi de gardă astă-noapte, stă alături de asistenţi la masa de la mijlocul încăperii şi aleargă dintr-o parte în alta, consultând pacienţi, dând indicaţii pentru analize sau făcând fişe. Pe paturile din jurul lui, oamenii îşi aşteaptă rândul la consultaţie sau îşi primesc deja cuminţi remediul. „Cum te chea­mă, bunica? Ai medic de familie?“, se aude dintr-un colţ al sălii. „Nu, ferească Dumnezeu de spital, maică“, vine răspunsul repede, iar toată lumea din sală zâmbeşte, fără să se poată abţine. E o femeie de peste 60 de ani, care tuşeşte până se îneacă la fiecare două cuvinte. Când a văzut că respiră tot mai greu, a sunat repede la 112, iar medicii de pe salvare au adus-o aici. Recunoaşte că la medicul de familie merge doar ca să-şi ia reţeta „de inimă“, iar cu răceala era sigură că o s-o scoată la capăt aca­să, cu ceaiuri, şi c-o să-i treacă. Asta e una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă medicii de la UPU, spun aceştia, pentru că de cele mai multe ori oamenii ajung la ei cu forme avansate ale bolilor pe care ar fi putut să le trateze cu uşurinţă dacă ar fi mers la un consult la medicul de familie.

Sâmbătă seara, în şase ore au fost cel puţin cinci cazuri de persoane cu răceli puternice de plă­mân care ar fi putut fi tratate îna­inte de a ajunge în sălile de urgen­ţă. Când vreun pat se eliberează, o asistentă îl curăţă repede cu un prosop şi cu o soluţie dezinfectantă, ca să nu piardă timpul şi să bage înăuntru alt pacient. O femeie de 50 de ani urcă pe pat îndoită de la jumătate de durere. Acum zece ani a aflat că are o tumoră abdominală, dar pentru că n-a avut nici bani şi nici asigurare medicală a lăsat-o să crească înăuntrul ei şi a purtat-o un deceniu. Ca pe un copil de care îţi e greu să te des­parţi. În ultima vreme a supărat-o însă prea tare şi, când n-a mai putut să reziste durerii, a ajuns la spital. După ce au calmat-o, medicii din UPU au trimis-o la Secţia de Gastroenterologie pentru mai multe investigaţii, ca să vadă şi ceilalţi ce-i de făcut pentru ea.

Cei care veghează

Aproape de miezul nopţii, singurul spaţiu rămas gol din sala de aşteptare se umple cu tărgi. Când se întâlnesc pe hol cu tărgile, asistenţii îşi strigă unul altuia „nino, nino!“, ca să facă loc, şi se strecoară înăuntru cu grijă. În sală, medicul Perianu este prins între consultaţii. Un bărbat cu părul auriu îşi ridică bluza până aproape de gât şi-şi dezgoleşte burta umflată ca un balon, ca s-o vadă şi medicul. „E aşa de vreo lună jumătate, dar acum simt c-o să explodez“, spune strângând din dinţi imediat ce mâinile medicului se apropie de el. Primeşte supus reproşurile medicului legate de faptul că n-a fost la niciun medic până acum, dar şi pentru ca băut „nişte vin, doar două pahare“, după cum spune. Şi asta chiar înainte să ajungă la spital, „de curaj“. Când este trimis în spital, pentru mai multe investigaţii, bărbatul îşi apucă cu o mână burta şi cu cealaltă spatele, care-l supără de asemenea, şi o ia încet după asistentul care-l conduce.

Medicul se îndreaptă către cealaltă parte a salonului, unde o bătrână scânceşte de durere, ţinând parcă ritmul tuturor aparatelor din jur. Are diabet de mulţi ani, iar recent a dezvoltat şi aşa-numitul „picior diabetic“, care i-a distrus ţesutul nervos, astfel că membrul trebuie amputat. Medicii încearcă să-i explice ce urmează să se întâmple, dar, pentru că femeia este surdomută, îl cheamă în ajutor pe fiul său, şi acesta reuşeşte s-o liniş­tească. Nu a aflat ce tragedie i se va întâmpla.

La UPU, incertitudinea şi teama de afară contrastează puternic cu calmul pe care-l citeşti pe faţa celor dinăuntru. Când trec de uşa sălii de evaluare, chiar şi starea pacienţilor pare să se schimbe puţin. După ora 3 dimineaţa, pe holuri, feţele încep să-ţi fie cunoscute. Este şi femeia din Ţibana, bătu­tă cu parul peste cap de către soţ, dar care jură că e prima dată când i se întâmplă, şi fata cu părul creţ care plângea de durere acum o oră, din cauza unei colici biliare, şi bătrânica răcită care n-are cu ce pleca acasă în miez de noapte, şi care a refuzat internarea, aşa că mai face un popas până dimineaţa, la plecare, pe unul dintre scaune. Din când în când, chiar şi după 112 pacienţi într-o noapte, medicii se adună la masa din mijlocul sălii şi îşi trag sufletul. Sub atenta supra­veghere a sfinţilor din icoanele de pe perete, dar şi a celor care mai zăbovesc încă pe paturi. Un peisaj dezolant, dar liniştitor: ieşim cu speranţa că de murit nu e chiar aşa de uşor. Şi e atât de reconfortant să ştim asta, cu toţii…