O radiografie a prostiei la români

Partea cea mai voluminoasă a culegerii are ca temă prostia omenească, surprinsă într-o gamă bogată de nuanţe. De altfel, prostia şi rudele acesteia, naivitatea, neghiobia, ignoranţa, inadecvarea ridicolă, întregesc un „tablou“ de opt sute de pagini cu povestioare şi anecdote, în timp ce secţiunea dedicată înţelepciunii şi isteţimii are o întindere tipografică de doar 50 de pagini.

Gama aspectelor comice cu resort prostesc ne interesează nu atât pentru a evidenţia impulsurile critice ale omului din popor, cât pentru a verifica în ce măsură e posibilă profilarea unei scale a stupidităţii. Pe treapta cea mai jos ar trebui situată prostia cotidiană. Este prostia nevinovată, de circumstanţă, atât de bine topită în ţesătura realului încât ne este greu să trăim fără ea. Rama tipică a acestui soi de prostie o descoperim în caleidoscopul de întâmplări ale zilei: „O ţărancă intră la un fotograf în Bucureşti şi zise să i se fac portretul bărbatului ei, care murise: – Ai vreun portret vechi? O întrebă fotograful. – Nu, domnule. – Vreun tablou, atunci. – Nu, domnule, dar am adus livretul unde spune cum îi era nasul, gura.“ (Snoava populară românească, vol. III, 1987, p. 85). Alteori, izvorul veseliei curge voios când dialoghează spiritele înrudite: „- Măi Neculae ai întrebat pe învăţător ce va să zică vorba aia idem? – Am întrebat, Gligore. – Ei, ce va să zică? – Vorba asta vine ca şi cum aş zice că eu sunt un prost şi tu idem“ (p. 397).

Cam pe la mijlocul scalei ar trebui plasată prostia tipică. Prostul tipic, clasic, are un portret-robot pe care comunitatea îl recunoaşte cu uşurinţă, indiferent de categoria socială de care aparţine personajul, iar forma cea mai economică e caracterizarea dintr-o vorbă: nătărău, gogoman, tont, prostănac, găgăuţă, zevzec ş.a. Pleiada de sinonime de care românii s-au servit de-a lungul vremii pentru a portretiza omul tont e sonoră, bogată şi sugestivă: boblete, motoflete, tălălău, tălâmb, tontolete, tontolog, tăntăvan ş.a. Iat-o, de pildă, pe fata mamei cea isteaţă: „-Mario, repede-te până la măcelar şi vezi dacă are picioare de porc. Maria (întorcându-se cu mâna goală): – Sărut mâna coniţă, n-am putut să văd picioarele, avea ghetele puse.“ (p. 683), iată-l pe însurăţelul căruia i s-a născut un prunc la trei luni după cununie: „Naşa: – Dar să ne-nţelegem amândoi: ia spune-mi, te rog: de 3 ori 3 nu fac 9? – Ba da, naşă. – De când ai luat d-ta pe hina, sunt trei luni? – Sunt, naşă. – De când te-a luat hina pe d-ta, sunt trei luni? – Sunt, naşă. – De când a purces îngreunată hina, sunt 3 luni? – Sunt, naşă. – Apoi, dacă 3 luni, o dată, 3 al doilea, 3 al treilea, compun acele nouă luni; ce mai vrei?“ (p. 31).

În vârf de scară stă prostia absolută. Ea acoperă, precum un cer răzbunător şi greu de nori, întreaga comunitate, iar absurdul creşte în miezul acestui soi de prostie de neuitat. Prostia absolută – notează autorul studiului introductiv care prefaţează culegerea – iese din limitele realului şi ale veridicităţii, ceea ce înseamnă că ea e pur şi simplu incredibilă. Aceasta e prostia unui sat întreg care încearcă să scoată luna din luciul de apă al fântânii, e prostia arţăgoasă a celui ce-şi cumpără ochelari de citit, fără să ştie a citi, e prostia semeaţă şi fără dubii a Mariţei care poate deosebi gemenii doar după nume („pe unul îl cheamă Dumitru şi pe altul Marin“, p. 630), în sfârşit, e prostia solidară a localnicilor din Prosteni, care se hotărăsc să împingă biserica într-un loc mai potrivit, în timp ce un drumeţ iute de mână le şterpeleşte hainele lăsate la margine de drum. În sfârşit, ne atrage atenţia absurdul fără margini al invenţiei gratuite de limbaj: „Am plecat să fur mere, şi am furat pere, şi m-a găsit omul cu cireşul în vârful nucului furând napi, şi a luat un os de râmă, şi m-a pălit în călcâi la inimă, şi mi-a rupt trei coaste de după ureche; de nu puneam foi de soc, muream pe loc.“ (p. 769). Vorbim, deci, despre o prostie totală, irepresibilă, suprarealistă. Câte alte popoare se pot, oare, mândri cu aşa ceva?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi