O societate fracturată

Nu puţini sunt cei care au urmărit cu stupoare recentele evenimente din Franţa, deşi ele nu erau o noutate: e suficient să ne gândim la tulburările din 2005 sau la revolta studenţească din 1968. Ca să nu mai spunem că mai toate mişcările de protest, anunţate drept paşnice, se lasă cu vitrine sparte, cu incendieri de maşini, cu pietre aruncate în poliţişti. De regulă, în aceste cazuri avem a face cu grupuri restrânse, de profesionişti ai dezordinii stradale. De data aceasta însă amploarea distrugerilor obligă autorităţile la o reflecţie serioasă: că vor găsi soluţii şi că, dacă le vor găsi, le vor aplica – e mai puţin sigur.

Faptele, în mare, se cunosc. Sunt încă unele neclarităţi privind împrejurările în care a avut loc tragedia, e posibil ca înregistrările video să facă lumină. Este, bineînţeles, o tragedie, indiferent dacă tânărul de 17 ani avea sau nu antecedente (avea), dacă a ignorat avertismentele repetate ale agenţilor şi n-a oprit maşina (le-a ignorat). Reacţia autorităţilor a fost promptă: poliţistul a fost inculpat, urmează ca justiţia să hotărască dacă el este vinovat sau nu. Numai că „tinerii” n-au aşteptat procesul şi verdictul, ci au început să devasteze, să distrugă, să dea foc la maşini, la şcoli şi biblioteci, să atace secţiile de poliţie etc. Bilanţul e înspăimântător. Peste 5800 de maşini incendiate, peste 430 de tutungerii distruse, o mulţime de magazine de optică făcute praf (după ce, în prealabil, „tinerii” îşi însuşiseră tot stocul de ochelari de soare), 243 şcoli, 269 secţii de poliţie, 370 agenţii bancare (dintre care 80 distruse complet), 1100 clădiri atacate şi incendiate, autobuze, tramvaie, magazine de sport (foarte căutate deoarece ofereau posibilitatea unei „aprovizionări” gratuite), peste 800 de jandarmi şi poliţişti răniţi etc., etc. Exprimate în euro pagubele sunt colosale, iar companiile de asigurări vor putea cu greu să facă faţă.

Vedem imediat că tinerii (printre ei, foarte mulţi minori) nu s-au mulţumit să distrugă simboluri ale capitalismului (băncile, spre exemplu), ei n-au cruţat nici şcolile, nici bibliotecile. În furia lor oarbă ei au vizat nu numai simboluri ale capitalismului, ci şi simboluri ale civilizaţiei. Politicieni de stânga au comentat situaţia şi au declarat că totul e din cauza sărăciei. Sigur că în cartierele defavorizate sărăcia e un factor agravant însă asta nu înseamnă că ea trebuie obligatoriu să dea naştere la violenţă şi delincvenţă. Sunt mulţi francezi săraci care trăiesc modest, dar decent. La mijloc e, cred, altceva: aceşti tineri nu au nici un fel de legături cu Franţa, nu se identifică drept cetăţeni francezi, iar gestul de a sparge o vitrină li se pare un mod de arăta că aparţin altei lumi.

Şcoala e neputincioasă. Profesorii fug de cartierele dificile, nivelul a scăzut dramatic, ideologia dominantă le spune acelor tineri că francezii sunt nişte bestii colonialiste şi rasiste care i-au asuprit şi exploatat pe strămoşii lor. Uitaţi-vă la filmele şi documentarele programate pe TV5 şi veţi constata uşor cât de intensă este această intoxicare ideologică. Anticapitalismul este şi el foarte răspândit, se cultivă ura faţă de cei bogaţi, chiar dacă întreprinderile acestora oferă mii de locuri de muncă. Fractura se adânceşte, periferia a devenit un spaţiu cu „legile” lui, diferite de legile Franţei republicane.

Cineva a numit recentele evenimente „revoltă tribală”. Formula e şocantă, dar mi se pare adecvată. Cum se va rezolva acest conflict între societate şi grupurile – numeroase – de anarhişti dezlănţuiţi nimeni nu poate şti deocamdată. Contractul social, atât cât era, a fost rupt.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor