O stângă care nu prea există

Atât liderii, cât şi „comunicatorii” PSD dau semne tot mai evidente că au intrat în campanie în vederea alegerilor ce vor avea loc peste doi ani. Două sunt temele pe care le promovează insistent discursul pesedist: 1) trebuie numaidecât ca viitorul preşedinte să fie de stânga şi 2) cum e convins că va câştiga alegerile, PSD ţine să ne încredinţeze că tot ce s-a făcut bun în ţara asta, de 30 de ani încoace, i se datorează lui. Mai multe observaţii se pot face aici. Mai întâi, constatăm că partidul revitalizează opoziţia stânga-dreapta, stânga fiind forţa pozitivă, reprezentând interesele poporului, forţa progresului, dreapta fiind esenţialmente reacţionară, urmărind doar profitul şi neezitând să-i exploateze pe cei sărmani. Probabil că mai sunt unii care cred în asemenea categorisiri simpliste, desprinse parcă din manualele de socialism ştiinţific de dinainte de 1989. Problema e că, în România, nici stânga şi nici dreapta nu prea au identitate proprie. Nu e nevoie să facem analiza poziţiilor ideologice (care sunt, oricum, o juxtapunere de clişee), e suficient să ne gândim la traseiştii care au trecut de la un partid la altul şi, bineînţeles, la alianţa dintre PSD şi PNL, care anulează orice deosebire de doctrină. Să notăm şi că, aşa cum pesediştii ne anunţă că viitorul preşedinte va fi de stânga, la fel Alina Gorghiu ne asigură că viitorul preşedinte va fi de la liberali. Politicienii noştri au puţine convingeri ferme, dar şi când le au nu ezită să le clameze cu orice prilej.

Încă şi mai problematică este cealaltă afirmaţie, conform căreia tot ce s-a făcut bun în România se datorează forţelor de stânga (în speţă – PSD). Fiind vorba de istoria recentă, amnezia nu e scuzabilă. Ce a făcut, de pildă, guvernul Văcăroiu? A fost o perioadă de stagnare, caracterizată prin lipsa oricăror iniţiative mai îndrăzneţe. Guvernul Năstase a beneficiat de amorsarea procesului de aderare la Uniunea Europeană. În planul libertăţilor individuale însă, guvernarea Năstase a fost o calamitate. Mai târziu, prin guvernul Ponta, s-a declanşat lupta pentru neutralizarea şi supunerea justiţiei, luptă încheiată cu succes. Guvernările de stânga au dat mereu impresia că de fapt urmăresc alte scopuri decât bunăstarea generală. Impresie pe care ne-au lăsat-o, de altfel, şi guvernările de dreapta.

Dar poate faptul cel mai frapant este senzaţia că PSD e incapabil să furnizeze un material uman de calitate. Văcăroiu era un personaj lipsit de anvergură, complăcându-se în mediocritate. Arogantul Adrian Năstase, intelectual adevărat, s-a pierdut prin lăcomie şi prin dorinţa de parvenire. Victor Ponta a lăsat imaginea unui şmecher mitoman, plagiatul pe care l-a comis tăindu-i aspiraţiile de mărire (discipol al lui Năstase, e şi el arogant şi arivist). Liviu Dragnea e un ins grobian, dar cu pretenţii, ajuns din urmă de afacerile lui necurate. Viorica Dăncilă era de o candoare devenită legendară. Prin judeţe, baronii PSD au domnit şi domnesc autoritar, după principiul că „nimeni nu mişcă în front”. Constanţa a fost ani de zile fieful lui Radu Mazăre şi al lui Nicuşor Constantinescu, Vrancea al lui Oprişan, în Vaslui stăpâneşte Buzatu ş.a.m.d. Ce poţi crede despre un partid care îl pune ministru al învăţământului pe hilarul Liviu Pop, ins rudimentar însă suficient de abil încât să facă manevre pentru a-l scăpa pe Ponta de acuzaţia de plagiat? Mai sunt şi alte figuri, trase acum pe linie moartă, dar care ilustrau ipostaze ale bădărăniei şi ale făţărniciei: Florin Iordache, Codrin Ştefănescu, Şerban Nicolae, Rădulescu „Mitralieră” etc. Şi ce lideri are astăzi PSD? Tandemul Ciolacu-Stănescu? Ei să fie cei care vor modela România următorilor ani? Perspectiva e mai mult decât neliniştitoare.

Să nu se creadă cumva că am favorizat PNL: voi vorbi şi despre el la momentul potrivit. M-am gândit deocamdată că e util să vedem cu ce oameni vrea PSD să ne salveze printr-o guvernare pretins de stânga. Ideologic fără consistenţă, acest partid este populat de politicieni improvizaţi, specializaţi în mestecarea de vorbe fără rost la emisiunile de televiziune.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor