Ochiul care nu mai vede (IV)

În mod simbolic, PNŢCD împărtăşeşte un destin asemănător României. Dacă România aduce tot mai mult cu un stat eşuat, PNŢCD a ajuns deja o formaţiune politică abandonată în mizerie. Lipsa oamenilor de calitate de la vârf, lipsa curajului, lipsa marilor proiecte, lipsa solidarităţii au generat o multitudine de crize interne ce au sufocat partidul reîntemeiat de Corneliu Coposu. Decesul s-a consemnat cu mulţi ani în urmă, poate chiar în 1995, iar ceea ce descoperim astăzi purtând numele PNŢCD reprezintă doar un strigoi caraghios care bântuie scena politică. Din păcate, nu şi conştiinţele celor vinovaţide dezastru.

După pierderea ruşinoasă a alegerilor din anul 2000, ţărăniştii au alunecat rapid în groapă de gunoi a istoriei. Era şi firesc: foştii studenţi au abandonat lupta, dezamăgiţii au emigrat, „scârbiţii” au zburat în alte partide, îmbuibaţii s-au ascuns, unii chiar prin străinătate, iar şmecherii din eşalonul al doilea au furat arhive, ştampile şi documente secrete cu scopul de a se proclama şefi la momentul oportun. În epoca Băsescu, o parte dintre catastrofalii miniştri ai PNŢCD vor înfunda puşcăria pentru corupţie. Nu spun că nu ar fi meritat, dar şmenurile lor par ridicole în comparaţie cu tunurile actuale date de politicienii interlopi, majoritari în PSD, PNL şi UDMR. Pe ăştia, ghiftuita justiţie, aflată într-o perpetuă siestă, nu-i mai vede.

Alegerea, după eşecul din 2000, a profesorului Andrei Marga de la Cluj (fost ministru „independent” al Educaţiei) în fruntea partidului a fost privită cu destulă circumspecţie. Ardeleanul fusese un ministru pe cât de slab, pe atât de lăudăros, despre el circulau o mulţime de zvonuri privind strânsele relaţii cu securitatea, iar antipatia lui faţă de studenţii nonconformişti era arhicunoscută. Se pare că Marga nu cunoştea celebrul discurs al remarcabilului istoric moldovean Vasile Pârvan, cel care, în 1919, cu prilejul înfiinţării Universităţii din Cluj (unde Marga va funcţiona peste decenii ca rector) arătase că adevăratul profesor este cel care ştie să caute şi să găsească oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Aşadar, adevăratul profesor este cel care se bucură de apariţia în mulţimea purtătorilor de ghiozdane a unui „anarhist” al legilor actuale ale gândului, a unui neliniştit, unui căutător de lege nouă. Acesta transformă lumea!

Planul de renaştere a PNŢCD, gândit de Marga şi camarila sa, a fost un fiasco. Poate vorbim de un fiasco premeditat. El se baza pe întoarcerea în partid a tuturor care fuseseră alungaţi tocmai de nepriceperea şi reaua credinţa a fostei conduceri centrale, dar şi de contrele liderilor netrebnici din teritoriu. Mesajul de întâmpinare se dorea subtil şi mobilizator – un exemplu nereuşit de psihologie inversă. Arătaţi cum trebuie condus PNŢCD, transmiteau oamenii lui Marga! A venit vremea să munciţi voi pentru partid. Veţi avea mai multe reuşite? Noi ne-am străduit, dar vremurile au fost prea grele!

După ce, timp de peste zece ani, vechea gaşcă făcuse totul pentru a distruge partidul, acum efortul de reconstrucţie se voia aruncat în cârca celor care nu participaseră la teribila cacealmă din perioada 1996-2000. Evident, nu a răspuns nimeni chemării lui Marga. Motivul principal? La cârmă PNŢCD se aflau aceiaşi oameni. Unii, la vedere, dar cei mai mulţi, pitiţi sub fustele colorate ale sistemului. Îi trăda mirosul persistent de muscidae.

Problema PNŢCD a fost problema României de după 1989. Falsa revoluţie din decembrie nu a schimbat de fapt nimic. În fruntea ţării, la fel ca în fruntea partidelor, s-au cocoţat aceiaşi oameni „de tip nou” – şantajabili, lipsiţi de caracter, dar plini de idei fixe. Noi, românii, am inventat focul, roata şi mersul biped! Nu toţi, dar mulţi dintre ei mai erau şi slab pregătiţi profesional. Pentru a-şi menţine puterea şi privilegiile s-au înconjurat de oameni asemenea lor, blocând astfel orice tentative de înnoire a formaţiunii. Un partid troglodit, incapabil să se amelioreze pe sine, nu putea demara reforme fiindcă nu voia reforme.

Astăzi, când vorbim de strigoiul PNŢCD, ne vin în minte Cristian Terheş şi Aurelian Pavelescu, un popă greco-catolic închistat şi un avocat din stirpea lui Stănică Raţiu, doi indivizi plasaţi mereu pe teritoriul unor opţiuni politice penibile, iar mai recent şi în centrul unor scandaluri imobiliare murdare. Mai ştie cineva că Pavelescu a făcut parte din echipa „salvatoare” a lui Vasile Lupu, fiind recunoscut, la un moment dat, ca un demn lider al ţărăniştilor? Iar asta dezvăluie aproape totul despre peneţiştii de ieri şi cei de azi.

După cum scriam la început, descopăr o similitudine simbolică între destinul statului român şi cel al PNŢCD. Ceea ce constituie o veste foarte tristă pentru majoritatea românilor. Sfârşit!