Ochiul şpanchi

Simţeam nevoia să scot sticluţa din geantă şi să trag un gât. Desigur că mă ispitea şi cutiuţa, cu praful ei alb. În sănătatea dumneavoastră, am zis, ştergându-mă la gură. Aş fi vrut să adaug „excelenţă”, dar am avut o anumită reţinere. Iar dacă le-am folosit, le-am folosit mai mult din calcul, decât din slăbiciune. Am toate păcatele din lume, dar lichelismul şi obedienţa sunt străine firii mele. Am oroare de lingăi. De când mă ştiu, m-am ferit să rostesc fraze oficiale, presărate cu tot felul de formule de politeţe şi lozinci. Desigur, sunt aici momente şi momente. Momente când poţi să fii dezinvolt. Şi momente când trebuie să te arăţi extrem de precaut, tatonând terenul adversarului. În acest sens, formulele de politeţe îţi pot fi de folos. În sănătatea noastră, răspunse preşedintele, ducând sticluţa la gură şi sorbind câteva picături.

Nu-ţi fie teamă, spuse, am dat ordin să fie scoase din funcţiune toate camerele de vedere ce au fost amplasate în preajma porţii. Mă feresc să mă expun. Iar dacă mă expun, iau toate măsurile de precauţie ca să nu existe în apropiere nici un aparat de fotografiat şi nici o cameră video… Aşa că stai liniştit: nimeni nu va imortaliza această clipă în care preşedintele bea cot la cot cu unul din admiratorii şi, poate, unul din viitorii săi denigratori.

Nici una, nici alta, am zis. Şi, totuşi, paparatnicii mişună peste tot.

La ora asta nu există nici un paparatnic. Şi oricum, înainte de-a ieşi, am dat ordin să vei controlaţi toţi boscheţii, asta aşa, pentru mai mare siguranţă.

Şi acum, să mergem, adăugă el, luându-mă prieteneşte pe după umeri, preşedintele se îndreptă cu mine spre poarta principală a palatului prezidenţial.

Te aşteptam, spuse excelenţa sa în timp ce înaintam pe alee acompaniaţi de cârdului de papagali adăpostiţi în frunzişul lucios al palmierilor imperiali. Nu-i băga în seamă, adaugă el. În curând, după ce-şi vor termina de curăţat penajul, se vor risipi pe străzi prin tot oraşul. Nu ştiu de ce le place să înnopteze în parcul palatului de aici. M-am obişnuit cu ei. N-au decât să cârâie cât vor.

După această tiradă preşedintele tăcu. Privirea sa zăbovi câteva clipe răscolind parcă frunzişul lucios al palmierilor, până când zarva păsărilor ce-şi părăseau cuibul, pregătindu-se să ia cu asalt străzile metropolei, se mai potoli. Ochiul său şpanchi, cel stâng, sau poate dreptul, se zbătu de trei ori, iar preşedintele oftă.

Ce să-i faci, asta-i situaţia! exclamă el, după care adăugă:

Ştiam că ai să vii, spuse el, schimbând deodată tonul şi abordând un alt subiect, ceva mai atractiv. Intuiam şi care va fi mesajul pe care ai dorit să mi-l transmiţi. Sunt conştient de faptul că ţara a luat-o în direcţie greşită. S-au semnat protocoale peste protocoale. Pe unde te duci sau nu te duci, dai peste câte un ofiţer acoperit. Societatea s-a îmbolnăvit de suspiciune şi de autism. Nimeni nu mai comunică cu nimeni. Fiecare caută să stea pitit în colţişorul său, din teamă de-a a nu fi descoperit că a făcut cândva cine ştie ce potlogărie. Spiritul civic s-a diminuat. Îmi vei spune că, totuşi, iată, aproape zi de zi lumea se adună în faţa preşedinţiei înarmată cu tot felul de pancarte, urlând în gura mare împotriva mea. Da, e adevărat, sunt demonstraţii de o amploare controlată. Dar ele sunt organizate cu ajutorul serviciilor pentru a elibera o parte din tensiunea acumulată la nivelul masei. Mă simt ca un pion, ca un prizonier în mâna celor care mă supraveghează. La drept vorbind, sunt propriul meu prizonier. Şi faptul acesta, desigur, mă deprimă. După cum mă deprimă şi faptul că ţara e împotmolită în datorii ce nu se mai termină. Dar, poftim, te rog, nu te sfii, intră, spuse preşedintele, trăgându-se uşor la o parte şi făcându-mi loc să trec în faţa lui pe poarta de intrare a Palatului prezidenţial. Te-am aşteptat, ştiam că a ai să vii cu un mesaj nou. Data trecută, ajungând în faţa mea ai scos din geantă un şomoiog de fân şi ai început să-l mesteci. Şi atunci, am înţeles mesajul tău: ţara a ajuns pe marginea sărăciei şi suferă de foame. Acum, însă, văd că mesajul tău e mult mai subtil. Ai atins esenţa. Mestecând documentele, mi-ai arătat adevărata cauză a dezastrului: excesul de birocraţie. Ai dreptate, ţara e potopită de birocraţie. Şi faptul ăsta mă scoate din ţâţâni. Ştii povestea aceea cu omul gras care stă cocoţat pe umerii celui slab şi se uită pe geam aşteptând să se termine programul de lucru, ca să se ducă acasă şi să se trântească în fotoliu în faţa televizorului. Acesta-i birocratul perfect. Iar omul slab reprezintă sectorul privat ajuns la limita sărăciei şi care face eforturi supraomeneşti ca să-l ţină în spate pe cel gras.

Cuvintele preşedintelui mi s-au înfipt ca nişte ghimpi în inimă. Cum adică, mi-am zis, sectorul de stat se hrăneşte din sectorul privat? Atunci de ce se îmbogăţesc doar ce fac afaceri cu statul? Nu cumva e invers? De ce umblă preşedintele cu fofârlica? Nu cumva chiar el stă în umbra acestei corupţii ce se întinde peste ţară ca o plagă? Dar mai era ceva ce nu-mi dădea pace. Preşedintele făcuse aluzie la faptul că am mai fost cândva la preşedinţie şi am mâncat fân. Când s-a întâmplat asta? În ce viaţă, în ce timp? Lasă timpul în pace, mi-am zis. Nu te mai agăţa atât de el. Dar poate că preşedintele ca şi şoferul se înşeală confundându-mă cu altcineva? În fond eu, nici nu m-am născut încă şi dacă nu m-am născut cum aş fi putut ajunge la preşedinţie? Dar acum, iartă-mă că te întreb, mi-am zis, cum ai ajuns? Prin intermediul cronografului. Păi, tot prin intermediul cronografului puteai să ajungi şi-atunci! Nu cumva avem de-a face aici cu o manie ciclică? Adică? Adică, din când în când ne îmbătăm şi nici una nici două, pac ne ducem la preşedinţie şi inventăm un truc, chipurile să-i transmitem preşedintelui opinia noastră despre starea naţiunii?! Crezi, într-adevăr, că e vorba de manie? Dacă nu de manie, atunci de ce? Nu ştiu. Şi atunci, dacă am fost, de ce nu-mi amintesc nici un amănunt legat de această vizită? Simplu: pentru că ai avu şi ai întotdeauna grijă să-ţi ştergi din memorie această întâmplare. Dar vezi, iată că alţii îţi amintesc de ea. Şi ştii de ce? De ce? am întrebat. Fiindcă nu ai suficientă putere de persuasiune ca să ştergi această întâmplare şi din memoria lor. Exagerezi, am zis. Nu exagerez deloc. Îţi place să te tragi de şireturi cu preşedintele. Vrei cu tot dinadinsul să fi văzut în prejma lui. Poate că asta mi se trage de masca mortuară a geniului pustiu. El era obsedat de rege, eu de preşedinte. El s-a dus la palat cu gândul să-l împuşte pe rege, în care vedea un trădător, eu la preşedinte. Nu cumva eşti mânat şi tu de-o dorinţă similară? Adică? Adică vrei să-l împuşti pe preşedinte. El pe rege, tu pe preşedinte… Nu, nicidecum. M-ai bine l-aş convinge să se sinucidă. Şi asta nu-i tot aia? Nu, nu e tot aia. Eu n-am tendinţe criminale. Desigur, nu, dar un pic de Iuda tot eşti. Nu sunt nici un fel de Iuda. Atunci de ce unelteşti împotriva preşedintelui? De ce îl vinzi? De ce vrei cu tot dinadinsul să-l împingi spre sacrificiu? Nici vorbă, am zis şi eu aşa. Ai zis şi tu aşa…Am zis… Eu cred că la mijloc e vorba de sechele mult mai vechi, moştenite de pe Nebuloasă. De ce amesteci Nebuloasa aici?! Cum să nu amestec? Doar nu vrei să spui că acolo te purtai ca un mieluşel bând şi n-o luai ca şi aici pe arătură? Poate că o luam, dar asta mă priveşte. Vezi că vechile sechele te ajung din urmă. Din câte ştiu, pare-se că şi acolo, aveai obiceiul să-ţi faci periodic apariţia la Palat. Şi nu oricum, ci înarmat cu un pistol. Că nu degeaba ai stat la balamuc! De unde ştii? Păi cum să nu ştiu, odată ce eu sunt tu, şi viceversa. Hai s-o lăsăm baltă. Dacă vrei s-o lăsăm, atunci s-o lăsăm.

Conversând cu mine însumi înaintam pe alee, căutam să nu mă las descoperit în faţa preşedintelui. Văzând că vorbesc de unul singur, şeful statului, în ciuda experienţei pe care o avea legată de oameni, m-ar fi luat dreptul un nebun.

Între timp, aproape pe nesimţite, intrasem în curtea largă, străjuită de doi sfincşi imenşi ai Palatului prezidenţial. Simţind starea mea de agitaţie, preşedintele căută să mă liniştească.

N-o lua de bună tot ce-ţi spun. Memoria mea vizuală îmi joacă adesea feste. Sunt momente când nu mai recunosc chipurile oamenilor din apropiere, confundând-i unul cu altul, fapt care-mi creează multe neplăceri. Probabil aşa s-a întâmplat şi-n cazul tău.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist