Omul textual, noul protagonist postmodern

Dacă intri pe pagina personală de web a scriitorului american Bret Easton Ellis, descoperi o curiozitate biografică. Există, de fapt, doi pozatori cu (aproximativ) aceleaşi date existenţiale. Faptul este sugerat şi iconic: fotografia lui Ellis pare fracurată la mijloc, jumătate prezentându-ne chipul real al autorului, cealaltă o variantă haşurată. Amândoi au scris aceleaşi cărţi, dintre care câteva sunt romane (Less Than Zero/ Mai puţin decât zero/ 1985, The Rules of Attraction/ Regulile atracţiei/ 1987, American Psycho/ American Psycho/ 1991, Glamorama/ Glamorama/ 1998, Lunar Park/ Lunar Park/ 2005 şi Imperial Bedrooms/ Dormitoarele imperiale/ 2010), iar una, o colecţie de povestiri (The Informers/ Informatorii/ 1994). Ce se întâmplă, te întrebi imediat, în absenţa oricărei explicaţii din partea site-ului? Există gemenii Ellis, cu aceleaşi prenume şi aceeaşi profesiune scriitoricească, sau eşti victima unei farse ambigue? Răspunsul e mai degrabă cel din urmă. Avem aici un Ellis „real” (cel „nehaşurat”) şi un altul „ficţional” (cel „haşurat”). Evident, personajele din viaţa „haşuratului” sunt nişte „invenţii” epice, creionate în romanul Lunar Park. Sensul mai amplu al parabolei lui Easton devine acela că scrisul iese din „turnul de fildeş” şi „invadează” existenţa propriu-zisă (un ideal postmodern, vizibil şi în conceptul cărtărescian de texistenţă). Omul real se cere înlocuit, tot mai mult, de omul textual.

Critica s-a obişnuit cu strategiile narative ale lui Ellis, căutând să-i decripteze mesajele absconse, înainte ca scriitorul să vină cu explicaţii prin interviuri. Astfel, s-a observat că o tehnică recurentă a prozatorului este aceea de reluare a personajelor în mai multe romane (care devin, prin urmare, piese dintr-un puzzle textual uriaş). De asemenea, unii exegeţi au remarcat faptul că imaginarul joacă un rol crucial în naraţiunile lui Ellis şi, ca atare, orice eveniment (prezentat ca „real” în roman) trebuie privit cu circumspecţie. Astfel, controversatul American Psycho a fost apreciat ca derapajul unei minţi bolnave (a naratorului) şi nu, aşa cum pare iniţial, drept cronica unor masacre urbane. La fel, Less Than Zero s-ar axa pe universul halucinant, ieşit din creierele narcotizate ale studenţilor-protagonişti, expuşi exceselor în vacanţa de Crăciun. Lunar Park nu face excepţie de la regulă. Privit de la distanţă, e un horror psihedelic, dar intriga propriu-zisă ar putea fi, ultimativ, imaginată doar de către Bret Easton Ellis (personajul, „ficţiunea”, naratorul, „haşuratul”), consumator notoriu (în carte) de alcool şi stupefiante. Situaţia se repetă în Glamorama (publicat, în SUA, în 1998, tradus şi la noi, la Polirom), unde evenimentele halucinante prin care trece protagonistul (Victor Ward) ar fi ori efectul drogurilor, ori reflecţia cinematografică a vieţii sale (un regizor, cu o cameră de luat vederi, îl urmăreşte pretutindeni, controlându-i comportamentul).

Ward pleacă în Europa, la solicitarea unui diplomat straniu (Fred Palakon), în căutarea unei foste iubite. Descinde însă în plin delir existenţial (îşi schimbă chiar şi numele, ajungând altcineva), în compania unor terorişti londonezi. Aici nu se exclude totuşi, pe lângă motivul „ficţionalizării”, şi tema conflictului tată-fiu, Ward fiind urmărit, fantomatic, de spectrul autorităţii paterne. Dialogul cel mai elocvent din roman (un fel de „artă poetică implicită” a lui Easton) rămâne cel dintre Victor şi Palakon, în care primul întreabă, disperat, „Ce-i adevărat?” Răspunsul cade ca o ghilotină: „Nimic /…/. Există adevăruri diferite.” Eroul continuă: „Şi atunci ce se întâmplă cu noi?” Palakon: „Ne schimbăm. /…/. Ne adaptăm.” Omul textual nu are o identitate stabilă, el migrează tipologic, în universul ficţional. Nu-şi arată niciodată fizionomia. Preferă imaginea „haşurată”, decompusă în „aburul” literaturii. Bret Easton Ellis este, indubitabil, unul dintre cei mai mari prozatori contemporani, un postmodernist pur-sânge.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi