Ortodoxie și dezvoltare economică. Un antagonism fals? (5)

Müller-Armack oferă argumente potrivit cărora așa-zisa negare a lumii, propovăduită de lumea ortodoxă, ar fi generat un proces de înapoiere economică. Aceasta pentru că nu ar fi reușit să ofere stimulentele necesare care să ducă la formarea claselor sociale diferențiate (feudali, boieri, aristocrație) și la apariția de centre urbane înfloritoare. Orașele ar fi putut sprijini temperarea intervenției și al controlului agresive ale statului, lăsând loc unui proces de dezvoltare economică neîncorsetată. Răspunsul lui Papaderos este nuanțat. Pe de o parte, el afirmă că nu exista nici un temei teologic pentru ca această stratificare socială să aibă loc, așa cum se petrecuse în Occidentul medieval. Cu toate acestea, în Bizanț existau clase sociale distincte. Spre pildă, existau mari proprietari de pământuri (din Imperiul Roman). Pe la începutul secolului al VII-lea, statul i-a favorizat pe micii proprietari liberi și pe soldați (coloni) pentru a reduce puterea marilor proprietari, însă fără succes, mai ales după ce Imperiul a fost organizat în regiuni mari (themata). Aristocrația din themata a avut de câștigat pe termen lung, aservindu-i pe micii proprietari liberi și angajând numeroși sclavi. Falia dintre cei bogați și cei dominați a tot crescut. Deja prin secolul al X-lea, stăpânii și nobilii feudali bizantini aveau concentrate în mâinile lor averi și putere imense, ceea ce a generat un conflict cu puterea imperială. Curând, poporul s-a opus puterii centralizatoare a Imperiului Bizantin, ca urmare a feudalizării care a jucat un rol important împotriva etatizării. Structura statală a devenit ceea ce s-a numit sistem monahal (chinovie) imperial democratic. Papaderos afirmă că, ceea ce ulterior am numit simfonie sau cezaro-papism, nu reprezintă altceva decât denumiri întârziate ale unor stări de fapt unice în istoria umană. Mai precis, poporul participa activ la viața Cetății (Volkstaat), aceasta fiind guvernată de o dialectică specifică – a fi simultan stat și Biserică, ambele ipostaze fiind reunite într-o formă particulară de structură ierarhică și pattern cenobitic democratic. Practic, este vorba despre un tip de stat teocratic, Biserica asumându-și voluntar supunerea față de autoritatea statului, dar și vocea extrem de critică la adresa acestuia. Cu alte cuvinte, cele două instituții se ajutau reciproc: statul împiedica propagarea mișcărilor eretice și a sectelor, în timp ce Biserica apăra statul de aristocrația „celor puternici” și chiar de monahismul agresiv.¹

După părerea lui Müller-Armack, conservatorismul dogmatic al Ortodoxiei e un alt factor care a condus la înapoierea economică a Estului în raport cu Vestul. O asemenea teorie este, evident, criticabilă. Între Orient și Occident existau diferențe dogmatice importante. În general, spațiul bizantin/ortodox nu promovase, așa cum făcuse cel vestic, un sistem scolastic necesar să ofere un sistem etic care să reglementeze strict activitatea mundană. „În ceea ce privește știința în sensul mai restrâns al termenului, pare de prisos să repetăm cum Bizanțul a precedat Occidentul în cultivarea științei, tehnologiei și literelor și cum lumea occidentală a profitat ulterior de aceste eforturi intelectuale. În Bizanț nu a existat nicio separare între teologie și filosofie. Nu a existat o întoarcere spre raționalismul pur, precum în Occident, unde teologia și filosofia au devenit antitetice. În general, în ceea ce privește activitatea intelectuală, asumarea lumii de către Biserica Ortodoxă Greacă a fost întotdeauna mai puternică decât respingerea ei. Atunci când Sfânta Inchiziție nu era încă liniștită în Occident, clerul grec și-a asumat îndrăzneața sarcină de a efectua metakenosis, adică de a turna în națiunea subjugată noul spirit, luminile Europei, transmițându-i sistemele lui Descartes și Galileo, traducându-i manualele noilor cunoștințe în fizică, matematică și astronomie. Deoarece Ortodoxia a recunoscut întotdeauna adevărul ca fiind relevarea lui Dumnezeu Însuși, ea credea că toate bunătățile și orice dar desăvârșit vin de sus, coborând de la Tatăl Luminilor.”² Astfel, se consideră că nu retragerea din lume, misticismul și mentalitatea antiraționalistă sunt sursa decalajului economic față de Occident, ci factorii externi (de exemplu, cruciadele pornite de către Occident) care au afectat structura statală a Imperiului, lăsându-l pradă dominației otomane ulterioare.³

Un alt punct sensibil formulat de Müller-Armack împotriva Ortodoxiei este legat de incapacitatea acesteia de a dezvolta suficient o paletă largă de meserii și îndeletniciri care să fi pregătit terenul pentru trecerea către epoca industrială. Replica lui Papaderos ia în calcul un element fundamental: mănăstirile din Orient care, prin arhitectură și ornamentație luxuriantă, demonstrează o activitate meșteșugărească și artistică intensă, comparabilă cu cea din Occident, însă, foarte important, mult mai precoce. Faptul că, la un moment dat, Răsăritul nu a reușit să țină pasul cu ritmul dezvoltării industriale și tehnice din Occident are cauze istorice clare, această înapoiere materială neputând fi pusă în cârca Ortodoxiei și a atitudinii față de aspectele lumești. O cauză este dată de pierderea de către Bizanț, în detrimentul Veneției și Genovei, a statutului privilegiat pe care l-a avut în comerțul internațional vreme de secole. Lipsa unei atitudini mercantile pe care Ortodoxia l-ar promova este dată, așa cum văzut deja, de cei trei factori pe care Sombart îi considera esențiali în stimularea apariției unei mentalități capitaliste: activitatea economică (wirtschaftliche aktivität), raționalismul (rationalismus) și spiritul comercial (rechnenhaftigkeit). În plus, conservatorismul promovat în mod excesiv, dovadă atașamentul ortodocșilor față de instituția familiei, port popular sau artă rurală, a împiedicat dezvoltarea economică. Însă, această coeziune remarcabilă și apartenență generoasă la Ortodoxie se datorează mai ales contextului politic extern care nu a facilitat schimbarea de paradigmă ca în Occident, astfel că, necesarmente, nu avea cum să cultive individualismul egocentric necesar capitalismului.⁴

Müller-Armack consideră chiar că acest conservatorism, fondat pe o atitudine sacrosantă față de familie, se face vinovat de lipsa de performanță în procesul de urbanizare și dezvoltare industrială a lumii ortodoxe. Aceasta deoarece ar fi alimentat lipsa de apetență a celor din zona rurală să migreze către orașe pentru a le dezvolta. Dovada acestei generalizări falacioase este atitudinea grecilor de a migra și de a constitui comunități importante în diaspora de după căderea Constantinopolului (1453). Mai ales după Revoluția din Balcani din 1821, grecii au arătat că sunt compatibili cu emigrarea și cu viața urbană. Care, la fel ca alte comunități ortodoxe, au păstrat și în prezent un etos parohial, cu o identitate, mentalitate și tradiții ortodoxe profunde și puternic conturate. Ceea ce demonstrează că, cu toate că și-au părăsit căminele rurale sau locurile dragi, aceștia nu au fost restricționați deloc de un conservatorism ortodox.⁵

INIMA SUS!

¹Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 49-55.

²Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 57-58.

³Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 58.

⁴Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 58-61.

⁵Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 64-65.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor