Otravă şi prostie veche (II)

Că Partidul Social Democrat a însemnat, după 1989, răul cel mai mare pentru România este uşor de dovedit dezvăluind schema banală după care a funcţionat acest partid în ultimele trei decenii. În imensa lor majoritate, măsurile ocârmuirii pesediste, de la Iliescu încoace, nu au fost luate pentru a reforma vreun domeniu al economiei, ci doar pentru a păstra intactă puterea politică dătătoare de imunitate. Chiar când guvernul a majorat salariile şi pensiile, de fapt – cu atât mai mult atunci, scopul urmărit de PSD a fost exclusiv acela de a cumpăra voturile electoratului, nu de a repara vreo nedreptate. Dar, mai devreme ori mai târziu, toate aceste greşeli au fost plătite. Din păcate, aproape întotdeauna, le-au plătit alţii.

Organizat ca un grup infracţional, PSD a devalizat economia naţională virând o câtime din marele jaf către populaţie. În realitate, e vorba doar de o anumită parte a populaţiei, cam jumătate: bugetarii şi asistaţii social. Acestor categorii li se adaugă, încă din decembrie 1989, şi bandele de infractori (unii, recompensaţi de Iliescu cu certificate de revoluţionari!), ce nu au primit bani, ci mai ales permis de liberă acţiune. Deseori, pesediştii s-au ascuns în spatele unor clanuri pentru a profita la maximum de tupeul şi indiferenţa lor faţă de mizerabila justiţie.  

O vreme, acest troc (voturi contra avantaje sociale) a mers strună, dar când corupţia PSD a atins cote strigătoare la cer, situaţia electorală s-a răsturnat şi răul cel mare a pierdut surprinzător puterea, făcând loc relelor celor mici. Niciodată pregătite, dar întotdeauna doritoare, la rândul lor, să se ajungă cât mai repede (ce, doar pesediştii să ciordească?) relele cele mici au făcut rahatul praf, fiind condamnate fie la dispariţie, fie la oprobiu public. Iar Partidul Social Democrat s-a întors încă o dată ca să ofere pensii speciale magistraţilor şi aleşilor, salarii nemeritate funcţionarilor şi pomeni sociale fără număr puturoşilor. Numai că – vorba aia – de unde iei (ba mai şi furi!) şi nu pui îndărăt curând se isprăveşte! Se apropie timpul când punga statului va fi atât de goală şi de ciuruită, încât ne vom plânge singuri de milă.

Orice lider al PSD a visat să devină un soi de împărat al românilor, fără rival, fără probleme penale şi fără moarte. Ungaria şi Polonia ultimelor două decenii au reprezentat deseori surse de inspiraţie, dar mai degrabă Rusia lui Putin rămâne modelul favorit al pesediştilor. Numai că, spre a mă referi doar la cele două ţări din UE, există o mare diferenţă între ele şi România. Dincolo de abuzurile evidente ale statului, descoperim în ambele cazuri şi un mititel proiect de ţară – adică o sforţare a conducătorilor de a construi ceva, de a dovedi ceva, de a face lumea să respecte poporul din care provin. Furăciosul Dragnea nu a înţeles chestia asta şi l-a costat.

Noi, după 30 de ani de la victoria comuniştilor asupra comunismului, nu ne putem lăuda nici cu autostrăzi, nici cu civilizaţie, nici cu cultură, nici măcar cu acel grăunte de mândrie naţională. (Răcnetul înecat în lacrimi al lui Ponta din 2014 a însemnat doar gargara fetidă a unui mitoman!)  

Avem, în schimb, cu ghiotura, gunoaie, manele, clanuri, interlopi, prostituate, cerşetori, corupţie endemică, mii de biserici noi, milioane de avorturi şi pensii nesimţite pentru judecători. Să mulţumim din inimă Partidului pentru România mileniului al treilea!