Oul dogmatic

Un fenomen foarte interesant apare la un animal care nu duce lipsă de nimic. Urmăresc de ceva vreme cele trei pisici ale mele. Pe una am găsit-o împreună cu o soră de-a ei, pui fiind, pe un drum de pe câmp. Mama lor şi un al treilea pui erau deja călcaţi de maşină. Le-am prins şi le-am dus acasă unde au fost imediat adoptate de familie. A treia ne-a ales ea. Într-o iarnă o găseam chircită în fiecare zi într-o cutie de pantofi de la intrare. Oricât am alungat-o nu a vrut să plece şi până la urmă a învins, a devenit şi ea parte din familie. Azi, după câţiva ani buni, deja nu putem concepe o zi fără ele. La toate am observat de-a lungul timpului exact aceeaşi evoluţie: au devenit din ce în ce mai pretenţioase. Dacă la început mâncau orice le dădeam şi cu multă poftă, astăzi mâncarea stă neconsumată prin o mulţime de recipiente, atât afară, cât şi prin casă. Toate însă vor porţia lor de gât de pasăre crud. Poate să fie orice altceva la masă, dacă în ziua respectivă nu şi-au primit ce vor, se revoltă şi nu mănâncă nimic. Este mai ales una care miorlăie şi se ţine după tine până primeşte ce vrea. Chiar dacă prind vreun şoarece sau vreo pasăre, nu mănâncă nimic din acestea decât după ce îşi savurează delicatesa.

Nu doar la mâncare sunt pretenţioase. Dacă la început se mulţumeau să doarmă oriunde, azi au locurile lor preferate şi de multe ori, dacă rămân din greşeală închise într-o cameră unde nu vor să doarmă, fac tot posibilul să iasă de acolo şi să ajungă în locul dorit.

Uneori, când sunt singur acasă, fac anume să le scot din zona de confort: nu le dau porţia de gât, le elimin toată mâncarea din casă ori de prin curte şi nu le las înăuntru deloc. Evident că protestează o perioadă, dar apoi încetul cu încetul se adaptează. Nu reuşesc, din păcate, să duc experimentele mele la final pentru că sunt întrerupt de venirea ori intervenţia neautorizată şi de multe ori abuzivă a vreunui alt membru de familie adult ori copil, dar am reuşit totuşi să trag nişte concluzii pertinente. Una dintre ele este asta: un animal care are de toate la nas devine mai leneş, mai inactiv şi mai mofturos. Uneori chiar capătă comportamente ciudate.

Una dintre pisici a devenit atât de sedentară, încât nu mai face aproape nimic decât să doarmă toată ziua. Înainte se juca pe afară, vâna păsări ori şoareci, se căţăra în copaci, se bătea cu alte mâţe venite din vecini fiind chiar foarte bună la asta, dar acum nimic. E perfect sănătoasă, dar nu mai are niciun ideal în viaţă.

Tind să bag mâna în foc că şi la oameni se întâmplă acelaşi lucru. Aceste fenomene pot fi observate mai ales în societăţile prospere, unde nu mai există foamete, conflicte generalizate, instabilitate socială. Acolo indivizii, ca şi pisicile mele, au devenit mofturoşi, sedentari, iar unii au căpătat chiar comportamente stranii.

Cu toţii ştim momentul acela când ţi-e foame şi, deşi ai frigiderul plin de mâncare, parcă ai chef de o pizza. Nu stai deloc pe gânduri, pui mâna pe telefon şi faci o comandă, chit că a doua zi vei arunca o parte din mâncarea avută deja, inclusiv câteva felii rămase de pizza care nu mai sunt bune reci ori reîncălzite, nu-i aşa?

Înainte mergeai pe jos până la magazin sau chiar până la serviciu, ori cu bicicleta, azi, chiar dacă sunt câteva sute de metri de parcurs, urci la volan şi „te grăbeşti” să-ţi iei ţigări de la chioşcul din colţ.

De-a dreptul fascinant în ce priveşte comportamentul uman e că din punct de vedere cultural pare mai acceptabil de către majoritate să fii mofturos, pretenţios, fiţos şi sedentar decât opusurile acestora. Să mergi pe jos până la colţ e degradant, să mănânci ce ai în frigider când ţi-e poftă de pizza e primitiv, să fii aşa cum au fost umanoizii de la apariţie până azi e aproape un nonsens şi total aberant. În termenii aceştia, pisicile mele pot fi numite evoluate, în trend, moderne, „open minded”…

Nu ştiu câţi au aflat, dar de câţiva ani încoace se lucrează intens la unele lucruri revoluţionare cum ar fi inteligenţa artificială, energii alternative şi altele asemenea. Am aflat că se înregistrează succese uriaşe, de asemenea, în hrana alternativă. Nu voi vorbi despre praful de insecte, nuuu, e prea ciudat, ci despre oul vegan.

Sunt multe de spus aici, dar am trecut deja de jumătatea articolului aşa că trebuie să mă grăbesc… Oul vegan, cum îi spune şi numele, are acelaşi aspect, gust şi miros ca un ou normal, doar că în compoziţie nu are nimic în comun cu acela, şi este destinat, evident, celor care nu mănâncă nimic de origine animală. Filosofia vegană asta vizează, evitarea şi protejarea pe cât de mult cu putinţă a animalelor de pe această planetă. Teoretic de aici porneşte, dar de ajuns, practic, numai Dumnezeu ştie unde ajunge…

Există o mulţime de contradicţii în termeni în acest stil de viaţă, dar are şi el dreptul să existe, nu-i aşa? Ceea ce mă intrigă pe mine, însă, este de ce au trebuit cercetătorii să lucreze la un produs al cărui componenţă nu are nicio legătură cu originalul, şi destinat unor consumatori care nu vor să audă, să vadă ori să simtă originalul? E ca şi cum ai mânca o bucată de carton pe care e desenată o friptură pe care o urăşti. Se aseamănă prea mult cu sexul cu o păpuşă gonflabilă, cu băutul de bere fără alcool, cu fumatul fără tutun ş.a.m.d. Adică pui accent mai mult pe idee decât pe obiect: faci sex cu o idee de femeie, bei ideea de alcool, fumezi ideea de tutun, mănânci ideea de ou ş.a.m.d. Toate astea pentru că nu poţi renunţa cu totul la idee!… Te minţi singur adică, ceea ce nu e ok.

Ca să crezi într-un lucru trebuie mai întâi să îl accepţi logic, raţional, filosofia lui să te convingă pe deplin. Te asiguri că are un oarecare sens ceea ce ţi se propune astfel încât să poţi merge până la capăt. Dacă în sinea ta ajungi la concluzia că logic nu e posibil, atunci nimeni şi nimic nu te va putea convinge şi toate lucrurile pe care le vei face vor fi doar de ochii lumii: faci sex cu o femeie reală sau deloc, bei bere normală sau deloc, mănânci ouă normale sau deloc etc. Cu alte cuvinte, dacă eşti vegan, dar gândul îţi zboară mereu la lucrurile interzise, mai bine renunţi. Pentru că altfel e ca şi cum ai fi preot şi proxenet în acelaşi timp.

Aş vrea să ştiu în acest sens, cât de convins este un om vegan că oul vegan pe care îl va consuma este cu adevărat un ou comestibil şi bun pentru organism, dar şi pentru a simţi plăcerea aceea căutată, originală, şi că nu este de fapt un praf de cretă. Pentru că dacă e convins, atunci lucrurile sunt cu adevărat grave. Mă gândesc aici la un caz real din Belgia de acum câţiva ani în care doi proaspăt părinţi şi-au hrănit copilul nou născut cu lapte de soia, convinşi fiind că nu e nimic în neregulă cu asta, consecinţa fiind, aşa cum era de aşteptat, că acel copil a murit. De aia întreb…

Briscan Zara este scriitor şi publicist