Pârtii mai apar, metehnele rămân

Au început Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing 2022. Ei şi ce-i, se întreabă mulţi care ştiu bine că medaliile româneşti se împuţinează văzând cu ochii de la o ediţie la alta, chiar și la cele de vară? La Jocurile de iarnă, medalia lui Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe din 1968 – la bob – ne face în ciudă ca unora neuronul solitar.. La ce medalii să visăm? Pentru sportul hibernal românesc un loc între primii 20 valorează cât o medalie, iar unul între primii zece chiar cât un titlu olimpic. Chiar dacă există visători şi pe la COSR, care vorbesc în dodii de clasări onorabile şi – de ce nu? – medalii. Ceea ce leagănă visele multora este atenţia mai răsărită acordată acestor discipline în ultima vreme, care – chipurile – va aduce instant performanţă. Acordarea de către CIO a organizării Festivalului Olimpic al Tineretului European (FOTE) către România a fost imbold pentru inerţialii politruci sportivi autohtoni de a construi anumite baze (piste, pârtii, patinoare) care – altmintrelea le-am fi văzut „ad calendas graecas”. Fără ironie, FOTE 2013 Braşov constituie un imbold, cu condiţia ca focul să fie întreţinut perpetuu, fără pretenţia rezultatelor imediate. Deocamdată, în afară de unele organizări de prestigiu la bob, sanie şi trambulină mică, nimic altceva, Dar tot e ceva!

Cine îndrăzneşte să spună că sporturile de iarnă nu prezintă interes în România? Iată că într-o disciplină cvasi-inexistentă la noi, schiul alpin, a apărut… ce a apărut? Hrana zilnică a consumatorului român de sport autohton. UN SCĂNDĂLĂU. Dacă s-ar fi organizat, prin absurd, pe lângă Braşov un concurs de Cupa Mondială, cu toţi mahării în frunte cu Shiffrin şi Odermatt, n-ar stârni mai multă vâlvâ decât cazul Aniei-Monica-Germaine Caill.

Fata asta, născută la Limoges acum 29 de ani, a fost cândva o speranţă a alpinului francez. Francez, nu braşovean. Apoi s-a plafonat şi a obţinut cetăţenia română. S-a cuplat, profesional şi nu numai, cu un antrenor de prin partea locului, Ionuţ Achiriloaie cu care a făcut o echipă mai mult provocatoare de nevralgii decât de performanţe. Volens-nolens, Federaţia de Schi i-a trimis la două Campionate Mondiale, la două Olimpiade (Soci 2014 şi Pyeongchang 2018). Rezultate: 29 de starturi în Cupa Mondială din 2013 încoace, cu „besturi” între locurile 33 (combinată) şi 37 (SuperG), un maximum de loc 28 la mondiale şi un 22 la Jocuri (2014, combinată). Cu precizarea că poziţiile obţinute la compeţiile de obiectiv sunt doar aparent mai bune, întrucât acolo numărul de sportivi/ ţară este limitat. Ce-i drept e drept, cele două locuri acordate României se datorează rezultatelor Aniei, dar asta numai pentru că în spatele „franţuzoaicei” noastre fluieră crivăţul. Unora, care vorbesc de nedreptatea făcută Aniei, amintesc de cazul unei alte schioare născute pe la noi, ciucana Edith Miklos care, sătulă de şicanele dâmboviţene, a ales să reprezinte Ungaria, vecina lipsită de munţi pentru care a adus un incredibil loc VII la coborârea olimpică (plus încă trei podiumuri de Cupa Mondială), făcându-i pe bravii noştri carpatini să spumege de invidie.

Revenind la Ania noastră cea de toate zilele, ministrul de resort Eduard Novak a dat-o în bâlbe. La început s-a arătat solidar cu sportiva, apoi a dat înapoi auzind replica celor de la Federaţie. Cei care ştiu cu ce se mănâncă aceste locuri-cotă ştiu şi că ele aparţin ţării, nu sportivului. Că România poate trimite orice alt schior pe locurile respective, în ciuda Aniei Caill. (Boxerul nostru, Lucian Bute a cunoscut asta în 2000, când – deşi calificat de drept printr-un bronz la mondiale – la Sydney a fost trimis protejatul Dorel Simion în pofida unui meci de baraj inutil cu rezultat ştiut dinainte!) Astfel încât FRSchi a preferat să închidă conturile cu conflictualul cuplu Achiriloaie-Caill: Ania a fost la două Olimpiade, are aproape 30 de ani, ce să aşteptăm de la ea? Atitudinea ministrului s-a radicalizat numai după retragerea unor sponsori şi apariţia criticilor internaţionale, după ce România a refuzat un loc suplimentar apărut ca urmare a retragerii Japoniei din competiţiile alpine. Decât cu Ania, mai bine lipsă!

Fireşte, Maria Constantinescu, cea care ne reprezintă pe pârtiile din China, n-are şanse nici cât Ania de a depăşi şabloanele reprezentării româneşti la schi alpin. Federaţia susţine că ea ar putea acumula experienţa care o va ajuta să progreseze mai mult decât predecesoarea ei. Însă cu asemenea mentalităţi de conţopişti anacronici e greu să urneşti un munte. E nevoie de ceva mai mult decât pârtii, patinoare şi trambuline.