Paznic la vie…

Ciudat că, pentru această nobilă funcţie nu este, sau nu-mi vine mie, acum, în minte, un cuvânt definitoriu, aşa cum e, de-un exemplu, văcar, pentru cel care paşte vacile. Deşi noi am avut mereu cornute (chiar şi nişte amărâte de capre, într-o vreme), nu mi-a plăcut să merg cu vacile, asta şi întrucât, când dădea strechea în vreuna, era imposibil s-o stăpâneşti – şi nu de puţine ori, câte-o vacă nebună m-a târât zeci de metri, cu tot cu pripon şi funie. Altceva era când îl apucau năbădăile pe legendarul armăsar Negru (povestea lui am mai… călărit-o, pe-aici şi prin alte scrisuri): dacă eram călare pe el, se ridica de câteva ori în două picioare, până reuşea să mă dea jos. Dar nu mă azvârlea violent, (parcă) ştia că nu trebuie să-şi pună mintea c-un copil. Însăşi eu, când simţeam că nu mă mai pot ţine, lunecam frumuşel într-o parte şi-aterizam fără mari perisabilităţi. „Ghiţă” (îl chema ca pe tata) trecea elegant peste mine, având grijă să nu mă calce (nu m-a călcat nici o dată, deşi m-a răsturnat de mai multe ori) şi se ducea unde avea chemare: la vreo iapă încăldurită, sau la o (crâncenă) bătălie cu alţi armăsari…

Totuşi, paznic la vie era altceva. În zilele toride şi parcă nesfârşite, precum şi-n nopţile, întotdeauna prea scurte, petrecute în Coliba de la Vie, mă şi vedeam, într-un viitor totuşi incert, cum voi fi, cum voi arăta, cum mă voi comporta eu în această măreaţă funcţie. Până una-alta, La vie trebuia să rezolv problema Colibei. Ziua era bine şi răcoare în Colibă, puteai trage nu doar un pui de somn, ci chiar un somn zdravăn. Somn? Habar n-aveam cum arată un somn, că-n Jijia puteai prinde doar cărăşei cât degetul cel mare de la mână. (Mult mai târziu, în filologica-mi studenţie, un coleg mă va încuia cu o întrebare, pe care v-o pun şi eu, acum, domniilor voastre, prea iubiţi cetitori: Ce vers de Eminescu conţine doi peşti?)

Câteodată, după ploi şi vijelii potopitoare, când se rupeau iazurile din sus, dinspre Dorohoi, ajungeau şi pe la noi niscaiva somotei, crapi, caraşi mari şi graşi, ameţiţi sau chiar cu burta (albă) în sus, pe care-i pescuiai… cu mâna. Dar ce vorbesc eu aici? Jijia era hăt-departe de Via din Deal, o vedeam doar sclipind ici-colo, la Bulboana de la Podu lu’ Scridon şi sub Podu cel Mare de la calea ferată, locul nostru cel mai bun de scaldă. Şi-oricum nu puteam, cât era ziulica de lungă, să-mi părăsesc postul, iar seara nici atât, că-doar se ştie! – hoţii dădeau lovitura noaptea… Şi cine era să-i înfrunte, să-i prindă şi să-i lege (să-i dea pe mâna legii, adică!) decât eu, cu fratele Dorel (mai mic cu cinci ani ca mine)?!?

Nu-mi amintesc să fi furat cineva, vreodată, struguri din via noastră, hoţii aflaseră cu ce paznici grozavi s-ar înfrunta, mai ales că noi aveam grijă, totuşi, înainte de-a adormi (buştean) să blocăm intrarea-n Colibă cu o portiţă de nuiele, pe care-o legam cu-o şfară sau cu-o sârmă şi-o mai şi propteam cu beţe de răsărită, făcând-o – nu-i aşa? – inexpugnabilă. Căci, trebuie să recunosc (cu toată ruşinea), nu de hoţi ne păzeam şi ne era cel mai teamă, mie şi lui Dorel, ci de lupi. Pe la două-trei din noapte, când (şi dacă) mă trezeam, auzeam ceva/ pe cineva pocnind şi trosnind prin porumburi şi chiar prin vie. Moş Cojocaru ne spusese că atunci ieşeau lupii la vânătoare. Nu erau nici oi, nici miei pe-acolo, dar dacă lupii deja îi păpaseră, şi-acum voiau doar a-şi drege gustul, cu ceva prospătură de băieţi-nătăfleţi?!? Nu ştiu dacă şi pe Dorel îl încercau aceleaşi spaime, şi-avea aceleaşi visuri coşmareşti, e prea mic şi neştiutor de relele şi păcatele lumii – îmi ziceam eu, filosof (şi poet in spe) de pe-atunci… Dincolo însă de orice filosofie şi poezie, la mine spaima de lup avea o determinare aproape concretă, reală, indusă de Costică, fratele mai mare ca mine cu patru ani (acum are încă 80, pe lângă cei patru). Ei bine, el, flăcăuaş deja, avea pretenţia să-i spun Bădiţă, nu doar Costică, aşa cum mă încăpăţânam să-l strig. Zi-mi Bădiţă! Te duc la lup, dacă nu-mi zici Bădiţă! mă ameninţa, când şi dacă îl supăram cu ceva. Costică!, îi răspundeam eu, ostentativ. Bine, atunci hai la lup! Şi-n următoarea clipă mă şi aburca în cârcă şi mă ducea în fundul grădinii, unde mă abandona printre bozii, brusturi şi lăstărişuri. Acolo lupul putea apărea în orice clipă şi de oriunde, ziua-n amiaza mare, să mă-nşface. După un timp care mi se părea o veşnicie (în realitate, nu trecuseră decât câteva minute), Costică venea să mă recupereze şi, când mă vedea cât de speriat sunt, nici nu mai verifica dacă pedagogia lui a avut efectul dorit. Ci mai degrabă încerca să mă îmbune, să mă „vrăjească” (fie chiar cu promisiunea, mereu amânată, c-o să mă ia cu el, într-o noapte, la păscut caii), ca să nu-l „torn” tatei. Dar seara, când tata se-ntorcea de la câmp, sau de pe unde o fi avut treburi, şi ne ischitea cum a fost, ce-am făcut peste zi, mă şi plângeam (şi-aşteptam îmbrăţişarea lui consolatoare): Costică m-o dat la lup! Tata mă mângâia, avea şi-un fel al lui de îmbrăţişare (însă nu mă strângea la piept, cum ar fi făcut mama) şi, desigur, profera o pedeapsă pentru Costică. O pedeapsă pe care eu aş fi vrut-o cât mai cruntă, dar care, de cele mai multe ori, nu însemna decât nişte suduieli (cetănuţa mă-ti! era suduiala lui preferată, nemaiauzită la altcineva), câţiva dupaci după cap, şi-aceia abia dacă-l atingeau pe ofensatorul meu, care o şi ştergea… iepureşte.

…Însă acum (mai sărim peste nişte haturi), iaca, aveam 14 ani, iar un hâtru bun de glume, bădia Nică Dănilă, îmi menise într-o zi, după ce-i arătasem niscaiva dintre scrierile mele-n ritm şi-n rimă: Măi Neculai, tu ai să ajungi poiet!… Asta, în vreme ce eu râvneam a deveni doar paznic la vie. Aşa cum era moş Cojocaru, cel căruia, în cârdăşie cu fratele Dorel şi vărul Traian, îi părăduisem livada şi-i mai furam (când dormea) şi apă din fântână… Însă motivaţia adâncă, nemărturisită cuiva, era alta: acolo, în Deal, lângă via noastră, era via Denisei – colega mea de „Elementară” – de care s-ar părea că eram îndrăgostit. Sau hai să zic, mai degrabă, că-mi plăcea de ea. Bine-bine, îmi plăceau şi alte fete, dar n-aveam câtuşi de puţin sentimentul trădării când, în drumul meu spre Vie, făceam un ocol (şi urcam pieptiş, aproape-n genunchi, un deal abrupt), ca s-o văd pe Maricica lu Matei, sau pe Elena lu Franţ, şi dumnealor vajnice păzitoare de vie. Ca să nu mai spun de întâlnirile cu Floricel, pe care o vizitam acasă, având ca pretext şi… acoperire schimburile de cărţi, precum şi preţioasele îndrumări şi sfaturi ale bunilor ei părinţi, (ne)întâmplător profesorii noştri de Limba Română…

Dar gata cu epica. Ci mai degrabă să transcriu, aici şi-acum, o poezie dedicată nepotului meu Vlad, care a împlinit, recent, 14 ani. Spre a afla cum era bunicul lui la aceeaşi vârstă: Când aveam paisprezece ani/ pe un cal negru galopam,/ timpul, pe-atunci, nu costa bani/ ci doar vre un epitalam,/ înscris, cu unghia, pe geam…// Pe geamul îngheţat de nord/ aveam, helas!, atac de cord/ când Ea trecea ca o fantomă,/ pe cărăruia policromă/ care ducea în deal la vie…// denise, floricele, lilii,/ rodici şi catii şi cecilii/ înzăpezite între linii/ şi arabescurile lunii/ din valea evoluţiunii -// A Jjiei, vroiam a zice,/ cu trenuri pufăind prin spice/ prin porumbişti şi flori de soare/ ca o văratecă ninsoare.// Când aveam paisprezece ani/ scriam la lampa de cinci focuri/ cum şerpii foşgăiau prin tocuri/ de grinzi, de uşi şi de ferestre…// Ci, nu mai asculta, maestre,/ doar glasul roţilor de tren/ (îmi spune Vocea din eter) -// Dar unde sunteţi voi, Verlaine,/ Rimbaud, Apollinaire, Prevert,/ şi Labiş, şi Sorescu totuşi,/ Nichita prins în limb de lotuşi?// Dar al stelarilor herald/ trăgându-şi barca pe asfalt???// Ard candelabrele-n castani -// Când aveam paisprezece ani?!?

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist