Perfecţionare

Totuşi generalizarea şi improvizaţia sunt caracteristici ale unui popor care încă nu şi-a găsit calea sigură. Pentru că unul care e sigur de drumul său este unul specializat. Acolo fiecare individ are bucăţica lui de rezolvat pe care o cunoaşte foarte bine şi pe care o execută într-un mod desăvârşit. Nu ştie altceva şi nici nu e nevoie să ştie. Asta ţine de organizare la un nivel superior. Nu are acelaşi farmec, e drept, dar e mai eficientă… Se sacrifică plăcerea, chiar libertatea pentru siguranţă. Ca într-un stup de albine unde fiecare membru al roiului face un singur lucru, nimic mai mult. De aceea stupul prosperă de fiecare dată, datorită specializării indivizilor. Ce-ar fi ca un trântor să se apuce da zburat după nectar, iar în pauze să mai viziteze şi matca? Exclus. Sau o albină-paznic să se apuce de îngrijit puii… Deci, da, într-un mod puţin exagerat şi poate ofensator, se poate spune că un stup de albine funcţionează mult mai bine decât România de azi.

Vorbind pur teoretic sunt avantaje şi dezavantaje de ambele cazuri, şi pentru specialişti şi pentru generalişti, dar e clar că varianta cu specializarea dă rezultate mai bune şi e mai eficientă.    Am scris la un moment dat un articol despre o fabrică de haine din China în care doi parteneri, soţ şi soţie, lucrau la pantaloni, unul fiind specializat pe buzunarul stâng, celălalt pe buzunarul drept. Nimic altceva. Asta făceau toată ziua de dimineaţă până seara, coseau buzunare, sute poate chiar mii de buzunare. Iar fabrica mergea strună.    Pe de altă parte nu de puţine ori am auzit poveşti cu români care au fost singurii pricepuţi să evite un dezastru, datorită educaţiei lor “universaliste”, printre alţi străini care habar nu aveau pe ce lume se aflau… Şi nu era vorba despre fizică atomică sau chimie organică, ci despre lucruri simple, logice chiar, dar pe care un străin nu le cunoştea din lipsă de experienţă şi pentru că nu era obişnuit să se gândească la altceva decât la felia lui.

   Deunăzi un prieten a istorisit pe Facebook întâmplarea lui de la o staţie ITP din Belgia de unde l-au întors pentru că avea un far dereglat. Omul a mers repede la un atelier din apropiere care avea aparat pentru reglat faruri. Din păcate mecanismul era perfect reglat, doar că becul fusese instalat greşit şi bătea lumina aiurea. Meseriaşii de acolo însă nu se pricepeau la reparat faruri, ci doar să le regleze dintr-un buton, atât. Aşa că romanul a cerut o şurubelniţă, a scos becul care fusese montat greşit, l-a aranjat cum trebuie, sub privirile uimite ale “specialiştilor”, a plătit contravaloarea reglării farurilor, care oricum nu mai era necesară, şi s-a întors la ITP de unde a ieşit basma curată. Acesta e un caz tipic de român descurcăreţ, de român obişnuit “tradiţional”.

   Ţin minte că m-am distrat teribil când am auzit prima dată cuvântul “perfecţionare”. Mi se părea un termen care defineşte o specializare absolută, adică ce poate fi mai bun decât perfectul, nu? Cine merge la perfecţionare iese de acolo perfect. Dar cu toţii ştim cât de evoluaţi ies angajaţii români de la stat în urma unui asemenea demers. E drept că în firmele private treburile decurg altfel, acolo chiar se specializează oamenii, dar măcar nu se laudă cu termeni atât de pompoşi, ei doar spun că merg la cursuri de specializare şi atât.

   Din nefericire, România, ca orice ţară ce a rămas la un moment dat în urmă faţă de suratele ei europene – nu vreau să zic înapoiată că sună rău, deşi înseamnă acelaşi lucru – şi având acces la imaginea lumii avansate, doreşte cu ardoare să devină şi ea la fel, să se alinieze celor mari, să recupereze, altfel spus, timpul şi spaţiul dintre noi. Şi cum poate face acest lucru decât grăbindu-se. Dar graba strică treaba, când te grăbeşti nu mai faci lucrurile cum trebuie, treci peste detalii importante, sari etape şi eşti cu gândul mereu la cei din faţă, la handicapul ce trebuie eliminat. Iar pentru specializare exact asta trebuie, timp şi răbdare.

   E un sentiment de nesiguranţă aiurea de tot şi cred că el s-a transmis şi oamenilor. Niciunul nu mai are răbdare. Mă uit la concetăţenii mei tineri din comună. Unii s-au mutat de câteva luni, un an de la oraş, şi-au luat case spaţioase, au maşini ultimul răcnet, lucrează la corporaţii internaţionale, îşi tund iarba regulat cu mănuşi scumpe în mâini şi ochelari de firmă, au camere de supraveghere la gard, sunt echipaţi până în dinţi, exact ca un cetăţean obişnuit din Vest, doar că nu au asfalt pe drum, ci noroi, poate nici gaz ori canalizare, iar asta pentru ei este de neconceput. Nu pricep cum de organele competente nu se mişcă şi ele la fel de repede pentru a “actualiza” starea de fapt. Şi protestează pentru că nu au răbdare. Ei vor totul cât mai repede aşa cum ştiu că se întâmplă în ţările dezvoltate. Vor civilizaţie la minut… Dar ţara nu e făcută pentru aşa ceva, placa ei de bază, structura ei de profunzime este de sfârşit de secol XIX, început de secol XX, asta însemnând că majoritatea oamenilor trăiesc în altă dimensiune temporală, la propriu!… Iar pentru ca ei să devină precum ceilalţi e nevoie de mult mai mult timp, pentru că dacă tehnica poţi să o cumperi de la magazin, obiceiurile şi mentalitatea nu se prea pot.

Dar încetul cu încetul vor învăţa şi românii “obiceiul” specializării, nu au încotro. Iar atunci tot farmecul nostru se va duce de râpă, cetăţeanul turmentat de la bar nu va mai aborda subiecte din toate domeniile de activitate, ci doar din specializarea lui, iar călătorii din tramvai şi pensionarii din parcuri nu vor dezbate subiecte social-politice picante, ci vor discuta pe diverse teme, majoritatea total plictisitoare, sunt sigur…

Briscan Zara este scriitor şi publicist