Perspective alb-albastre

„Este oare echipa de fotbal Politehnica Iaşi o componentă importantă şi benefică a brandului oraşului nostru? E, cred, o întrebare legitimă pe care se cuvine să ne-o punem acum, după ce rămăşiţele ei fotbalistice, denumite C.S.M.S. Iaşi, au reuşit «istorica» performanţă, sărbătorită cu fast şi artificii pe dealul Copoului, de a reveni în prima divizie a ţării.

Şi nu avem cum începe această dezbatere fără să constatăm componenta naturală, de orgoliu local, de afinitate parohială, pe care orice succes sportiv o pune în mişcare în comunitate, mobilizând orgolii, iubiri, fanatisme sau resentimente oriunde în lume. E o pornire legitimă să ţii cu «ai tăi», să te bucuri sau să suferi când aceştia câştigă sau sunt învinşi, evoluând în numele unei comunităţi. Suporterul local este expresia cea mai simplă a aderenţei la o identitate, la o vehiculare în lume a unui chip bine determinat, al felului de a fi specific al unui loc identificabil pe hartă, fie el capitală sau provincie, iar analiza unei astfel de chestiuni nu poate ocoli experienţa personală. De aceea, cred că primul pas al dezbaterii ar trebui să pună în discuţie revenirea la adevăratul nume al echipei, chiar fără a mai răscoli prea multe detalii despre cum a fost posibil ca acest club să-şi piardă identitatea şi să fie salvat sub un nume de împrumut.

Nu sunt propriu-zis un fan al Politehnicii Iaşi, dar mi-e greu să nu recunosc emoţia explozivă, satisfacţia ameţitoare, descătuşarea izbăvitoare pe care le-am resimţit la primul meci la care am fost spectator pe stadionul din dealul Copoului, care poartă azi numele unui primar de ispravă post decembrist, prematur dispărut, Emil Alexandrescu. Era, ţin perfect minte, într-o duminică, pe 19 iunie 1974, la câteva luni după ce devenisem «ieşean», când regretatul meu unchi Ionel Răşchitor (căruia îi şi dedic, în filigran, acest articol!), o replică nu numai fizică – pe stadionul de la Valea Lupului – a celebrului Tamango, mă lua la meci. Era, în sine, o experienţă iniţiatică pentru un puşti de 12 ani care venea de la Botoşani pentru care Divizia A suna mai fabulos atunci decât poate să însemne azi pentru un copil Champions League. Am stat împreună cu gaşca lui Ionel, înghesuit între «ultraşii» care tălăzuiau în ritmul pletelor blonde ale lui Radu Ruscior, la Tribuna B, ticsită cu cinci ore înainte de începerea coridei. Era o partidă decisivă pentru rămânerea în A, între Poli şi Rapid, tranşată de un gol ieşean spre finalul meciului care mi-a întredeschis, copil entuziast, porţile Raiului făcându-mă să înţeleg că, în plină dictatură, pentru vreo douăzeci de mii de oameni, Paradisul putea căpăta, fie doar şi pentru câteva ore, o consistenţă materială. Statisticile arată astăzi sec că Poli a terminat campionatul pe locul al 8-lea, dar, în realitate doar un singur punct (victoria aducea atunci două puncte) şi câteva goluri în plus o diferenţiau de giuleşteni, cei care, rămaşi pe locul al 16-lea, au retrogradat. A fost un debut fast pentru micul suporter ieşean înfocat, pentru care urmatorii ani au fost, cum e firesc, ani în care, în faţa blocului se juca de-a «motoreta» Incze, Romilă, Simionaş, Ciocârlan, Naste sau elogia eroica serie de portari Vasile Iordache, Costaş sau Bucu, nume pe care azi nu le mai regăseşti decât în istoria clubului de pe www.politehnicaiasi.ro.

Nu e, fireşte, rău sau reprobabil să-ţi iubeşti echipa oraşului tău, aşa cum se întâmplă oriunde în lume şi, cum e lesne de înţeles, orice politician care se respectă se foloseşte de acest ataşament atavic, prin natura lucrurilor necritic, pentru a a-şi asigura voturi. Astăzi însă fotbalul e un uriaş business şi, mai ales în condiţiile în care bugetele locale sunt insuficiente pentru problemele majore ale comunităţii, întrebarea logică este dacă sprijinirea din bani publici a unei echipe locale, care se zbate să nu retrogradeze, se mai justifică. Primarul şi-a făcut un program de onoare din sprijinirea echipei de fotbal, lucru salutar şi de înţeles având în vedere iubirea sa nesfârşită pentru fotbal, dar şi inevitabilele beneficii electorale care decurg de aici, însă nu numai adversarii săi politici se întreabă astăzi dacă mai e oare justificat să cumperi din bani publici, cu 2 milioane de euro o instalaţie de nocturnă (care a costat cu mult mai puţin la Vaslui!), în loc să repari cladirea istorică a Casei Alecu Balş, chiar dacă la stadion merge, statistic vorbind, mai multă lume decât la Filarmonică, unde o orchestră cu recunoaştere internaţională autentică riscă să fie strivită de dărâmături?

Ca om de cultură şi ieşean aş vrea ca Politehnica Iaşi să-şi recapete numele şi locul în vitrina oraşului şi înclin să cred că acest lucru nu mai poate fi făcut astăzi, în timpul uriaşului business pe care îl reprezintă fotbalul, fără un investitor solid şi fără o serioasă politică de finanţare privată. Altfel, tălăzuirea alb-albastră a fanilor, extazul victoriei, iubirea lor necondiţionată şi mândria de a fi ieşeni vor rămâne doar în amintirea generaţiilor în vârstă, pentru care urcarea ritualică a Copoului în zi de meci era asemuită cu o experienţă catharctică pe Olimp.”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor