Pesedistul bun, pesedistul rău

PSD joacă la două capete. În vreme ce preşedintele Consiliului Naţional, Vasile Dîncu, declară că nu exclude o guvernare alături de PNL, şeful de partid, Marcel Ciolacu, denunţă ritos orice înţelegere cu liberalii.

Iar cei doi pesedişti merg cu destăinuirile publice mai departe. Fost ministru în guvernul tehnocrat Cioloş, Dîncu a recunoscut că s-a înţeles excelent cu ex-miniştrii din 2017 – mulţi dintre ei ajunşi la USR-PLUS şi PNL, iar unii recuperaţi de actualul cabinet. La rândul său, Ciolacu a mărturisit că pesediştii şi-ar dori ca Ludovic Orban să-şi păstreze poziţia de lider al PNL! Lui Marcel nu-i place nici guvernul Cîţu, nici preşedintele Iohannis! Pe de altă parte, îl iubeşte pe Ion Iliescu, despre care spune că a făcut ţării mai mult bine decât rău. Dar nu poate să identifice nicio realizare măreaţă în trecutul lui Ilici, în afară de salvarea comuniştilor.

În mod neaşteptat, Dîncu acceptă că avem nevoie de reforme ample pentru ca România să se schimbe în bine. Ca sociolog, ştie foarte bine că sistemul de pensii nu este sustenabil, dar şi că actuala împărţire administrativ-teritorială a ţării a ajuns profund păguboasă. Ciolacu nu se arată însă de acord cu nimic din ce face actuala putere. Pentru el, procesul de vaccinare a populaţiei seamănă cu o catastrofă, PNRR reprezintă un eşec total, iar avântul economic, cu care se laudă Cîţu, o minciună sfruntată. În fine, dar fără a epuiza nicidecum toate exemplele, în timp ce Vasile pozează într-un pro-european convins, Marcel surâde gales către AUR şi-şi descoperă în vocabular subtilităţi de naţionalist feroce.

Ce s-a întâmplat? S-a rupt lanţul de iubire dintre strategul Vasile Dîncu şi căprarul Marcel Ciolacu? Să fim serioşi!  

De 30 de ani, electoratul din România se divide în alegători pesedişti şi antipesedişti. De-a lungul deceniilor, niciun partid „reformator” ori „de dreapta” – şi cu toate că nu există, din păcate, aşa ceva, să indicăm, de dragul demonstraţiei, PNŢCD, PDL, PNL ori USR- PLUS – nu a reuşit să-şi fidelizeze un număr suficient de susţinători pentru a se impune ca o alternativă viabilă la pesedism. Opţiunea românilor pentru aceste formaţiuni a fost conjucturală, pentru a evita eternizarea PSD la guvernare.

Când electoratul de dreapta (nu am mai folosit ghilimelele, fiindcă un astfel de electorat chiar există!) a obţinut dovada peremptorie că partidul ales le-a trădat interesele, preluând toate defectele pesedismului, fie nu s-a mai prezentat la urne, fie şi-a îndreptat speranţele firave spre o altă construcţie politică. Din nou, doar cu scopul de a bloca ascensiunea PSD. De câteva ori, printr-o mobilizare uriaşă, a şi reuşit.

Tip inteligent, strategul Vasile Dîncu a înţeles prea bine că anul electoral 2024 se poate transforma într-o victorie totală pentru partidul său doar dacă un oarecare procent dintre antipesedişti vor considera că există şi o tabără bună, reformatoare, în PSD.

În viitor, se vor înmulţi cazurile în care înţeleptul Vasile se va contra cu ţăranul Marcel!