Pictorii la pescuit iluzii

Răsfoind prin hârtiile mele depozitate în tot felul de sertare, rafturi şi unghere, am dat peste un text intitulat Cotul Morii – enigmele unui simpozion, publicat la începutul anilor 2000. Textul se referă la un Simpozion Naţional de Pictură organizat într-un loc pitoresc, aflat la o aruncătură de băţ de Târguşorul Copou, la mijlocul distanţei dintre Iaşi şi Sculeni, unde Jijia, făcând câteva meandre dulci prin mijlocul câmpiei, parcă încearcă să privească nostalgic clipocind din unde înapoi înspre izvoare, pentru a-şi relua apoi cursul molcom şi a se vărsa în cele din urmă în Prut. Probabil că pe vremuri, aici a existat o moară. În locul ei a rămas un fir subţire de apă, care prin îndiguire a fost transformat într-o baltă. Malurile bălţii sunt acoperite de sălcii pletoase care îşi cufundă ramurile în unde verzui-roşietice, lăsând ca peştii şi broaştele să se joace cu frunzele lor. Cotul Morii se învecinează la stânga şi la dreapta cu pădurea, unde toamna poţi culege bureţi şi mure, având şansa însă să-ţi iasă în cale şi un mistreţ. Noaptea, pădurea trosneşte din senin, acompaniată fiind de ţipetele bufniţelor, în timp ce dinspre baltă răzbat mereu plescăitul vâslelor şi fâlfâitul iute al unor păsări ce-şi iau iute zborul de pe luciul apei, ascunzându-se, după un zbor scurt, în stufăriş. Pe malul stâng al bălţii (sper să nu mă înşel), există o cabana unde poposesc de obicei pescarii şi vânătorii în zile de toamnă şi de iarnă, când vremea te îndeamnă să părăseşti habitatul şi consoarta, pentru a ieşi în mijlocul naturii şi a petrece, spunând tot felul de poveşti la gura sobei, alături de tot felul de camarazi de arme, de condei sau de penel.

Recitind textul, am rămas cu multe nedumeriri legate de locul şi de data evenimentului. Ca să lămuresc lucrurile l-am sunat pe prietenul meu, pictorul Bogdan Bârleanu, care, într-un fel, a fost iniţiatorul şi amfitrionul acestor întâlniri. Ştiam că simpozioanele şi taberele de creaţie ale artiştilor plastici indiferent de locul de unde s-ar trage şi de locul de desfăşurare a acţiunilor se lasă cu câte o chermeză de neuitat. Pictorilor, chiar şi celor ce practică arta abstractă, le plac ieşirile în natură, le plac vânătoarea şi pescuitul, primăvara, vara, toamna, dar şi iarna, la copcă sau lângă un grătar fumegând stropit din belşug cu votcă şi cu vin. Se pare că, prin năravurile lor, artiştii plastici ieşeni sunt ceva mai apropiaţi de Odobescu, de Hogaş şi de Sadoveanu decât colegii lor condeieri. Desigur, există şi excepţii. Dar excepţiile de rigoare din rândul literaţilor aparţin deja altor generaţii. Începând cu optzeciştii şi terminând cu nouăzeciştii şi generaţiile care s-au succedat noului val, scriitorii au fost atraşi mai mult de arta cubistă, decât de cea peisagistică.

Scriind aceste rânduri, gândul mă duce la Mihail Sadoveanu şi la tonul molcom al povestirilor sale. „Cât stau în baltă, lângă tovarăşii mei, mărturisea autorul Ţării de dincolo de negură -, sunt fericit ca salcia ori ca papura, şi pare că nu mă gândesc la nimic, dar ştiu că intră în mine, nesimţit, tot ce sună şi tot ce se vede – ca soarele care lucrează în mâzga pământului şi în ape.” La fel de fericiţi ca salcia şi papura se simt pesemne şi mulţi dintre prietenii mei pictori, pentru care ieşirea în natură nu înseamnă altceva decât încărcarea bateriilor lor sentimentale cu misterul nedesluşit ce pluteşte în jur. Prea puţini dintre ei pictează în mijlocul naturii. Sau dacă pictează, pictează doar în gând. Ei sunt asemenea unor culegători de imagini. Sclipirea unei raze de soare prin stufăriş, zborul unei păsări, şi alte mici amănunte trezesc în ei, atunci când revin în spaţiul atelierului, amintiri ancestrele şi nostalgii după locuri şi fiinţe ce greu pot fi surprinse de cuvânt.

„Cât de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi se deşteaptă în anume împrejurări cu nebănuită putere”, spune acelaşi Sadoveanu. Mirajul naturii pe care îl surprinde condeiul său, îl surprind, uneori, în momentele de graţie, şi ochii interiori ai pictorilor, care trăiesc cufundaţi într-un miraj continuu. Iată cum sună un peisaj descris de Sadoveanu: „Dincolo de lunci erau gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile. În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea, – o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scânteiau în soare.” Astfel de peisaje le regăsim şi în tablourile lui Bogdan Bârleanu, Constatin Tofan, şi, de ce nu, în pânzele pictate de Valeriu Gonceariuc, dar acolo natura apare deja redusă la simboluri. Chiar dacă practică o artă ce-i apropie de Urmuz, artiştii plastici, în forul lor interior, rămân fideli spaţiului moldav încărcat de dulci şi nesfârşite nostalgii sadoveniene.

Dar eu zic să nu divagăm prea mult pe marginea acestui subiect destul de sensibil. E suficient să punem accentul greşit într-o frază, că o să ne trezim cu toţi literaţii şi cu toţi artiştii plastici pe cap. Aş fi putut, scriind rândurile de mai sus, să fac o listă. Sau chiar două, privind scriitorii şi artiştii plastici ce ies la pescuit. Dar pentru liniştea mea interioară şi pentru sănătatea celor două bresle prefer să tac.

Discuţia cu Bogdan Bârleanu m-a lămurit în multe privinţe asupra locului şi modului cum s-a desfăşurat lucrările simpozionului. Cabana pusă la dispoziţia pictorilor de către regretatul Victor Surdu, construită în apropierea bălţii, era destul de confortabilă, avea un salon mare, terasă, şi multe camere, loc pentru grătare şi odihnă; gazdele se întreceau să le fac pe plac pictorilor, chiar dacă mai ciupeau din provizii, dar aşa-i în biata noastră România, până omul nu te ciupeşte, nu se simte bine. Punctul de atracţie era un câine, o corcitură stranie dintre un pechinez şi un ciobănesc german. Bogdan Bârleanu şi-a închipuit cu greu cum un pechinez imperial în greutate de 4,5 kg s-a putut împerechea cu o femelă de douăzeci de ori mai mare decât el. În natură însă, ca şi în ştiinţă şi chiar în cultură, de altfel, totul e posibil. Femela aflată în călduri se târa pe jos, schelălăind la picioarele cabanierului. Pechinezul a profitat de ocazie şi s-a împerecheat cu ea. A ieşit o corcitură, care nu aducea nici a câine lup, ci mai degrabă a zimbru. Avea un cap imens, un bot turtit, colţi ieşiţi în afară, şi talia ca de grifon. Înfăţişarea sa era lugubră. L-am întrebat pe Bogdan dacă vreunul dintre artişti s-a încumetat să-l picteze. Nu, a răspuns pictorul, cu o voce în care se citea groaza.

În fine, tot discutând cu Bogdan, am aflat şi cum s-a terminat simpozionul. Pictorii au umplut salonul cu tablourile lor, pe care i-au agăţat pe pereţi, dar şi pe tavan. Unii dintre ei, au ţinut cu tot dinadinsul să le înşiruie pe podea, astfel încât toţi cei care treceau prin sală să fie nevoiţi să facă paşi de dans în faţa lor, încercând să nu le calce în picioare. La chermeza ce a închis simpozionul mesele au fost atât de încărcate cu tot felul de bunătăţi (purceluşi de lapte tăvăliţi prin hrean şi ouă, fazani înveliţi în propriile lor pene, şalăi, ştiuci şi pui de baltă), stropite cu vinuri de Cotnari şi cele de la Bucium, aduse prin strădania lui Bogdan, încât s-a mai petrecut acolo şi a doua, dar şi a treia zi. Ce-i drept, nu au petrecut artiştii plastici, care s-au întors, cu mic cu mare, pe la casele lor, ci au petrecut vânătorii şi pescarii, precum şi o parte din protipendada Iaşilor.

Recitindu-mi textul vechi, publicat cu ani în urmă, am avut în faţa ochilor următoarea imagine care m-a răscolit profund, creându-mi o stare de agitaţie lăuntrică. Am văzut pe luciul lacului scăldat de razele sinilii ale lunii trei bărci, în care se aflau trei pictori: Adrian Podoleanu, care nici nu ştiu dacă a a participat sau nu la simpozion; Bogdan Bârleanu şi Constantin Tofan.

Imaginea părea desprinsă parcă dintr-o stampă japoneză. În timp ce vâsleau cu picioarele (o scenă similară am văzut-o în Vietnam), pictorii pictau ţinând cu o mână undiţa şi şevaletul, şi pensula în altă mână. Mi-am dat seama că e vorba de un concurs. În timp ce mergeau înaintând uşor ca în vis pe luciul bălţii, pictorii aruncau peste bord pânzele pictate, umplându-şi bărcile cu crapi şi ştiuci. În urma lor se întindea un peisaj mirific, plin de tablouri, de păsări şi de peşti. La un moment dat, Bogdan Bârleanu se opri în loc şi, făcându-şi cruce, exclamă: „Atâţia peşti n-am prins în viaţa mea, nu cumva visez?” „Bineînţeles că visezi” i-a răspuns Tofan. „Păi, atunci înseamnă că visezi şi tu!” „Eu nu visez”, i-a răspuns Tofan. „Eu chiar pescuiesc. Întreabă-l şi pe maestrul Podoleanu dacă am dreptate sau nu…” Auzindu-i sporovoind, maestrul Podoleanu clătină din cap: în semn că da.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist