Caută 
1 MIN
„Eu nu sunt Ursachi, eu sunt Val. Şi Val nu a semnat nici un pact cu nimeni. Dacă aş fi semnat, l-aş mai fi dat pe uşă afară pe fostul prezident?!”
Cu ceva timp în urmă am trecut pe lângă imobilul ce adăposteşte atelierele pictorilor de pe Armeană, simţind ca de fiecare dată când paşii mă îndemnă să trec pe lângă strania clădire pe care în mintea mea am asemuit-o ba cu Turnul Babel, ba cu Muntele de Pietate, dar nu instituţia caritabilă creată la sfârşitul secolului al XVI-lea la Avignon cu scopul de a le veni în ajutor celor săraci cu duhul sau „nebuni întru Cristos”, ci mai degrabă Muntele de Pietate, descris de Canetti în romanul Orbirea. În aparenţă imobilul nu se schimbase defel. În esenţă însă, lucrurile stăteau cu totul altfel decât în perioada anilor optzeci. Intrând în imobil, am urcat scările şi am vizitat atelierul pictorului Val Gheorghiu. De fapt, o jumătate din el, în care îşi făcea acum veacul, pictând de zor, prietenul meu, Gabriel Caloian, unul dintre viitorii mari artişti vizionari ai Iaşului. Atunci, cercetând cu atenţie încăperea, mi-am adus aminte de vechiul locatar şi de o întâmplare pe care am trăit-o cu Val, consemnată de mine într-o filă răzleaţă de jurnal. Dar iată şi fila:
Versoix
Incredibil!
Ce?
Incredibil!
Din spatele meu apare un domn înalt, elegant, cu ochelari fumurii, îmbrăcat într-un pardesiu gri, afişând un zâmbet sarcastic pe faţa trasă, proaspăt bărbierită, uşor pătată de ger.
Faţa mea exprimă nedumerire.
Marţafoiul, îl aud perorând, cu aceeaşi eleganţă sobră, de dandy rătăcit pe malul Bahluiului.
Nu zic nimic.
Nu înţelegi? mă întreabă.
Mărturisesc că nu înţeleg.
Chiar nu pricepi, don’ Nichita, despre cine-i vorba?
Zău că nu pricep, spun.
Hai, că mata eşti un băiat inteligent, trebuie să-ţi dai seama despre cine vorbesc, mă flatează maestrul îmbrăcat în gri.
Să fie vorba despre rege?
Aş fi fost onorat, dacă regele îmi trecea pragul modestului atelier…
Vorbiţi cumva de Picasso?
Vă bateţi joc de mine, spune maestrul, îndreptând-şi ochelarii pe nasu-i lunguieţ.
Să fie vorba despre preşedinte?
Care preşedinte? zice pictorul. Nu recunosc decât unul singur, care, într-adevăr, mi-a făcut onoarea de-a mă vizita… A şi achiziţionat nişte tablouri, de altfel. Câtă distincţie, câtă eleganţă… Un adevărat hidalgo… Acesta însă-i un sforar, un măscărici…
Nu mă fierbeţi la foc mic, maestre, îndrăznesc să-l întrerup, spuneţi-mi despre cine-i vorba…
Termin de retuşat Madona din dud, când aud vuind girofarul. Nu dau importanţă. Lucrez în continuare. Mai adaug aşa, o virgulă la zâmbet în miniatură. E o replică la Leonardo şi la Picasso. Nu trec nici cinci minute şi aud în uşă ciocănituri. Nu cumva mă vizitează o dameză? îmi zic. Las pensonul, îmi şterg mâinii de pastă şi mă îndrept spre uşă… Cine sunteţi? întreb. Un admirator, aud un glas, care mi se pare destul de cunoscut. Şi ce doriţi? Să vă strâng mâna… Doar atât? întreb. Aş dori, de asemenea, să achiziţionez câte ceva… Şi, eventual, adaugă vocea, să fac şi o comandă… Ce doriţi să achiziţionaţi? întreb. Un „arlechin”, eventual şi o „uşă”, spune personajul. Dispuneţi de capital suficient? întreb, cu gândul să îndepărtez intrusul de la uşa mea. Dispun, zice personajul, cu aceeaşi voce curgătoare. Sunteţi cumva manager? îl întreb. Aş putea spune că sunt şi manager, dar asta n-are importanţă. Ştiţi cu cât se vinde un tablou de-al meu? Ştiu, zice entitatea de dincolo de uşă. Atunci, e-n regulă, zic şi eu. Plătiţi în lei sau în valută?! Dispun şi de una, şi de alta, gângureşte vocea. Aha, zic, atunci, poftim, intraţi… Deschid uşa şi cu cine dau nas în nas?!
Cu regele? întreb.
Regele nu vorbeşte atât de mult.
Cu preşedintele? zic.
Cu marţafoiul…
Care marţafoi?!
Ghici care?
N-am cum…
Să-ţi dau nişte repere, ce zici?
Vă ascult…
Zâmbet de la o ureche la alta…
Domnul Iliescu?
Ce domn, tovarăş, zice…
Păi, nu v-am zis eu că-i vorba despre preşedinte… Deci, despre Iliescu…
Eu nu-l consider preşedinte… E un uzurpator…
Cum adică uzurpator, zic, n-au fost alegeri libere?
Alegeri bolşevice, zice maestrul…
N-a obţinut actualul preşedinte 63% din sufragii? (Spun o cifră la întâmplare. La noi preşedinţii ce câştigă al doilea mandat se învârt în jurul acestei cifre.) Iar acum, aflat la mijlocul celui de-al doilea mandat, dacă ar avea dreptul să candideze ar obţine şi mai multe voturi…
Nu contează, zice pictorul afişând o oarecare nervozitate.
Nu recunosc decât un singur conducător legitim…
Care?
Regele Mihai. Un personaj distins, care impune respect…
Dar pe Emil.
Îl recunosc şi pe Emil… drept singurul preşedinte democrat…
Dar însuşi regele, îndrăznesc să spun…
Ce e cu regele? mă întrerupe pictorul… Ţi s-a căşunat cumva şi pe rege?!
Regele a recunoscut şi el…
Ce?
Pe actualul…
Mă rog, zice maestrul.
Şi-a sărbătorit cei optzeci de ani la Cotroceni, în compania prezidentului… Şi s-a simţit, se pare, excelent… În plus…
În plus, ce? face pictorul dând semne de nerăbdare…
În plus, zic, regele l-a decorat pe fostul premier, drept omul anului 2003…
Tăcere deplină.
În afară de aceasta şi regele îşi are hibele lui…
Zi-mi una dintre ele?!
A fost decorat de Stalin, în 1946. Pentru că a întors armele.
Din nou tăcere. Apoi o ridicare de umeri în neant.
Recent a primit o altă decoraţie de la Putin.
Cine? Regele?
Da, Regele în persoană.
O grimasă.
Se pare că Regelui îi plac decoraţiile?
O altă grimasă. La fel de semnificativă.
Apoi maestrul spuse:
Regele are un ascuţit simţ al umorului…
Simţul de-a se face ridicol…
Regele e rege…
Se pare că şi lui Dej regele i-a dat cândva o decoraţie…
Tot e posibil, zice Val Gheorghiu. Ia-o tot ca pe o ironie… a istoriei, adăugă el. Era tânăr… Acum e prea bătrân… Vârsta îi mai joacă feste din când în când…
Credeţi că e vorba doar de vârstă?
Dacă nu de vârstă, atunci de ce?
Slăbiciuni de caracter…
De caracter? sare ofuscat Val… Puneţi la îndoială caracterul maiestăţii sale?
Haideţi s-o lăsăm baltă, îi zic conciliant,. Eu sunt republican, dumneavoastră regalist… nu vom ajunge la nici o concluzie… Mai bine povestiţi-mi cum a decurs vizita…
Fac o grimasă lungă cât o zi de post, continuă pictorul Val… Dumneavoastră? întreb după o pauză. Eu în persoană, zice marţafoiul. Ce onoare? Apreciez penelul dumneavoastră… Dar pana mea? întreb. Citesc şi articolele dumneavoastră ca pe Sfântă Evanghelie: sunt sclipitoare. Ce treaba aveţi dumneavoastră cu Sfântă Evanghelie? Nu luaţi numele Domnului în deşert! îi tuflesc de la obraz. Dar marţafoiul, arlechinul, fantele de mucava nu se sinchiseşte… Câtă morgă, câtă erudiţie, zice, sunt adevărate bijuterii… Da, da, am citit şi opiniile dumneavoastră despre mine… Îmi acordaţi prea mare importanţă… Sunt un om modest… Dacă tu eşti modest, îmi zic în gând, atunci eu cum oi fi?! Dar, să lăsăm asta, zice, am venit să fac o comandă… Acceptaţi?! Să văd despre ce-i vorba… Aş dori să pictaţi poarta Cotrocenilor şi încă una… Care? întreb… Ghiciţi care? zice marţafoiul afişând un zâmbet dulce-enigmatic… Nu ştiu… Nu cumva cea de la Versoix?! Exact zice… Pentru ce vă trebuie uşa de la Versoix, nu vă e suficientă impozanta poartă de la palatul Cotroceni? Aş vrea să am în faţă şi Versoix… Plătesc regeşte, spune.
Şi?
Şi?
Cum s-a terminat toată afacerea? Aţi bătut palma?
Eu, zice, pictorul… Nici în iad…
Atunci ce aţi făcut?
L-am dat pe uşă afară…
Şi nu s-a ofticat…
Nu: mi-a mulţumit politicos pentru amabilitate… Şi a promis…
Ce? am întrebat.
Că-mi va da o decoraţie… regală…
O veţi accepta?
Cu o singură condiţie…
Care?
Să mi-o înmâneze la Versoix…
Aveţi pretenţii destul de mari…
Crezi cumva îmi iau nasul la purtare?
Cum să vă zic: nasul se află oricând la purtător.
Unii îl ţin şi în buzunar, alături de batistă.
Nu e cazul dumneavoastră.
Desigur. Nasul meu se află la locul lui…
De curând, doamna Mona Muscă v-a vizitat atelierul… Aveţi de gând să-i faceţi un portret?
Da, mi-a făcut această onoare. I-am prezentat damele de pe pereţi…
Acelea care urlă sau acelea care …
Şi?
Şi a început să urle, pentru că între timp a fost deconspirată că a colaborat cu fosta Securitate…
Ei, şi? zic. Nu uitaţi, totuşi, că doamna Mona e o regalistă înfocată, cum am văzut că sunt, de altfel, şi mulţi colaboratori…
Nu cumva baţi calul ca să priceapă iapa?
Nu ştiu la ce vă referiţi?
Mă gândesc că faci un apropo la mine?
Cum credeţi că aş îndrăzni?! Se aude că până şi Ursachi…
Eu nu sunt Ursachi, eu sunt Val. Şi Val nu a semnat nici un pact cu nimeni. Dacă aş fi semnat, l-aş mai fi dat pe uşă afară pe fostul prezident?!
N-am mai zis nimic. Argumentul mi s-a părut de-a dreptul imbatabil.
Simţind că a câştigat bătălia, Val s-a răsucit brusc pe călcâie şi a dispărut după primul colţ.
Notă: Spre regretul meu, în textul precedent al capetelor mele de rând s-a strecurat o eroare. Relatând despre agapele pictorilor de la Cotul Morii, am pomenit numele lui Victor Surdu, care ar fi fost sponsorul principal şi, într-un fel, amfitrionul simpozionului. În realitate sponsorul şi amfitrionul a fost Gabriel Surdu. Cer, cu plecăciune, scuze!
Nichita Danilov este scriitor şi publicist
