Poc!

Pe vremuri, bufonul curţii regale era un pitic inteligent şi bun de gură, tolerat, ba chiar apreciat de către monarh, deşi grăia adevăruri supărătoare. Jucându-se pe lângă tron, pişpirelul lăsa să-i scape, la momentul oportun, o glumă “nevinovată” care lovea în cei prezenţi, atrăgând atenţia asupra prostiilor pe care le săvârşeau regele ori apropiaţii săi, uneori din neştiinţă, alteori premeditat. Ca o conştiinţă mereu trează, bufonul îşi risca capul pentru a spune lucrurilor pe nume.

După 1989, poporul a ales, în proporţie de peste 85%, nu revenirea la monarhie, aşa cum poate ar fi fost firesc, date fiind istoria şi mai ales firea românilor, ci instaurarea republicii originale a lui Ion Iliescu. Prin urmare, în această bizară formă de stat, necunoscută până atunci de către umanitate, şi conceptul de bufon a suferit o mutaţie. În republica originală România, bufonul s-a transformat în măscărici şi, lipindu-se de regele ciolan, s-a pus imediat pe treabă.

Şmecher şi rău de gură, măscăriciul a inventat rapid un “adevăr” paralel în care comuniştii şi securiştii erau consideraţi disidenţi şi patrioţi, iar disidenţii autentici trădători de ţară. Când hoardele de mineri au devastat Universitatea din Bucureşti, i-au caftit pe studenţi şi i-au bărbierit cu forţa pe intelectuali, stopând astfel protestele anti Iliescu, măscăricii au salutat victoria democraţiei şi au mulţumit criminalilor. Când toată economia a fost pusă de butuci, măscăricii au dat vina pe capitalism şi nu pe clanurile de infractori care acţionau organizat sub dulcea ocrotire a partidelor politice. Iar când Regele cel adevărat a încercat să revină în ţară, măscăricii au mobilizat toate forţele de represiune, fugărindu-l înapoi în Elveţia. Dupa aia, ne-au povestit din nou cum, imediat după abdicarea din 30 decembrie 1947, regele a plecat din România conducând personal un tren cu 44 de vagoane burduşite cu aur, nestemate şi alte bogăţii inestimabile. Ce furie a cuprins atunci poporul muncitor care trăia dintr-un jalnic salariu!   

Azi, la 28 de ani după revoluţia paralelă din 1989, măscăricii sunt mai numeroşi ca oricând, infectând guvernul, parlamentul, toate partidele politice şi toate instituţiile de stat, ba chiar şi actuala casă regală.

Un măscărici e uşor de recunoscut prin “adevărurile” complet paralele cu realitatea pe care le lansează periodic. Foarte des, ceea ce susţine azi contrazice flagrant ceea ce a promis ieri. Asta nu-l împiedică să pretindă că are întotdeauna dreptate, că vorbeşte în numele poporului şi că doar ceilalţi, cei care nu-l cred, greşesc. Dacă-l contrazici, ori dacă-l atenţionezi, turbează şi-şi arată limba, colţii, balele, chelia, mustaţa, chiloţii, mârlania sau muşchii de haidamac. Ca un buboi mereu aproape de explozie, măscăriciul riscă viaţa tuturor, mai puţin pe a sa şi pe a apropiaţilor săi, pentru a ascunde puroiul care cuprinde încetul cu încetul societatea românească. Poc!