Politica monetară de la convenţional la neconvenţional

Dacă până la izbucnirea crizei financiare din 2008, obiectivul politicii monetare a fost menţinerea unui nivel relativ scăzut şi stabil al preţurilor, iar strategia de politică monetară a fost ţintirea inflaţiei, după izbucnirea crizei financiare băncile centrale au devenit din ce în ce mai interesate de corelarea obiectivului de stabilitate a preţurilor cu cel de stabilitate financiară. Având în vedere că în timpul crizei financiare responsabilitatea privind susţinerea sistemului economic a fost pusă pe seama băncilor centrale, acestea şi-au regândit cadrul monetar pentru a evita un colaps al economiei. Majoritatea băncilor centrale au utilizat instrumentul tradiţional de politică monetară şi anume rata dobânzii, pentru a diminua criza de lichiditate a sistemului bancar şi pentru a încuraja activitatea de creditare şi creştere economică. Cu toate acestea, în unele state ale lumii rata dobânzii a atins aşa-numitul „prag-zero” care reprezintă, din punct de vedere tehnic, nivelul ratei dobânzii dincolo de care aceasta devine un instrument ineficient pentru stimularea economiei.

Confruntate cu această situaţie, unele autorităţi monetare şi-au lărgit instrumentarul monetar, utilizând diverse măsuri de politică monetară neconvenţională. Dacă aceste măsuri şi-au dovedit eficienţa preconizată constituie încă un subiect care necesită mai multe evidenţe empirice, însă un lucru rămâne clar: criza financiară globală a însemnat o schimbare de viziune în privinţa celui mai adecvat cadru monetar şi, mult mai important, a pus sub semnul întrebării viziunea asupra obiectivului principal al băncilor centrale, mai exact stabilitate a preţurilor versus stabilitate financiară.

Dacă ar fi să ne gândim la o singură trăsătură care să definească cel mai bine politica monetară după izbucnirea crizei financiare, acesta ar fi ipostaza neconvenţională a instrumentelor care au completat cadrul monetar şi care au fost utilizate de către bănci pentru a influenţa sistemul bancar şi evoluţia macroeconomică. Proiectarea politicilor monetare neconvenţionale s-a realizat în mod diferit de către fiecare bancă centrală care a decis implementarea unor astfel de măsuri. Această diferenţiere se datorează faptului că fiecare ţară are propriile caracteristici macroeconomice, care trebuie luate în considerare atunci când se hotărăşte strategia de politică monetară. În acest sens observăm faptul că măsurile neconvenţionale adoptate de către Banca Centrală Europeană sau Banca Naţională a României au avut scopul de a susţine sistemul bancar, în timp ce Banca Angliei şi Banca Rezervelor Federale s-au axat asupra influenţării preţului şi randamentului mai multor tipuri de active. Astfel, distincţia în cadrul obiectivelor politicii monetare neconvenţionale ţine cont de faptul că funcţionarea economiei din Europa are la bază sistemul bancar, în timp ce economia Statelor Unite este dominată de pieţele financiare.

Cea mai utilizată măsură neconvenţională de politică monetară este aşa-numita relaxare cantitativă. Termenul relaxare cantitativă a fost pentru prima dată utilizat pentru a denumi măsurile de politică monetară ale Băncii Centrale a Japoniei, după criza din anii '90. Aceasta implică faptul că banca centrală cumpără active pe termen lung, finanţând aceste achiziţii, pe scară largă, de active financiare prin emisiunea de monedă. În comparaţie cu politica monetară convenţională, care are scopul de a influenţa rata dobânzii pe termen lung prin intermediul stabilirii unui nivel al ratei dobânzii pe termen scurt, relaxarea cantitativă are scopul de a influenţa în mod direct preţul activelor financiare pe termen lung şi, astfel, rata dobânzii pe termen lung.

Un subiect care a atras interesul cercetătorilor în contextul politicii monetare neconvenţionale [Andrieş A.M., Melnic F., Pleşcău I., Sprincean N., Riscuri bancare şi stabilitate financiară. Rolul guvernanţei şi al reglementărilor, 2017, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi] se referă la măsura în care aceste măsuri non-standard vor fi folosite după ce economiile nu vor mai fi în criză. În acest sens, se consideră că politicile bilanţiere au şanse să fie utilizate ca instrumente complementare de politică monetară nu doar în vreme de criză, dar că acestea ar trebui folosite doar în cazul în care economia se află în capcana lichidităţii, cu rata dobânzii atingând pragul-zero, iar atunci când economia funcţionează în condiţii normale, rata dobânzii ar trebui să rămână instrumentul dominant al strategiei monetare.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi