Pornind de la Ionescu

Dimensiunea socială a omului brechtian e şi ea dogmatică. Pe de o parte se află cei ex­ploataţi, pe de alta exploatatorii. Omul brech­tian, în percepţia lui Eugen Ionescu e lipsit de umanitate. Pe el nu îl interesează condiţia umană, ci doar lupta de clasă. Dimensiunea metafizică îi este cu totul străină. El e ancorat în realitate. Dar într-o rea­li­tate consfinţită de lozinci şi de dogme. Uma­nitatea e văzută de undeva de sus. Brecht se urcă pe catalige pentru a avea o privire cât mai largă asupra me­diu­lui social. Propria sa pla­titudine nu-l deranjează, pentru că Brecht n-o percepe. Pentru el ororile revoluţiilor sociale îşi găsesc justificarea în faptul că ele repre­zintă, citez: „despotismul libertăţii îm­potriva tiraniei“. Un despotism sângeros, dar perfect jus­tificat care foloseşte „arta nu ca pe o oglin­dă“ pentru a arăta răul, ci „ca pe un ciocan“.

Omul brechtian este fals, afirmă Eugen Ionescu, şi asta pentru că autorul îl înstrăi­nează de ceea ce l-ar putea defini: „Nu există teatru care să nu reveleze o taină, nu există taină fără metafizică, după cum nu există social, fără extrasocial“.

Teatrul lui Brecht exclude metafizica. Exclude şi extrasocialul. Nu-l atrage misterul fiinţării, ci lupta de clasă. El e un pacifist convins, apropiat de mişcarea de stânga.

Brecht este opusul lui Becket, faţă de arta căruia Eugen Ionescu are o admiraţie nesfâr­şită. Dacă la Brecht lipseşte frămân­tarea, sufe­rinţa umană, la Becket totul e strigăt şi sufe­rinţă. Şi, totuşi în prima sa fază, Brecht a fost expresionist. Expresionismul capătă în opera sa conotaţii de natură socială. De ce Brecht nu-şi poate lua individualitatea în propriile sale mâni?! Cine îl împiedică să vorbească, asemenea lui Becket şi chiar a lui Eugen Ionescu, despre condiţie umană? Brecht, în fond, nu e lipsit de sensibilitate, nici de trăiri profunde, desigur, duse la nivelul social?! Ce-l ţine în loc, angajamentul civic? Credinţa în dreptatea socială? Greu de spus. Ca să răspundem la aceste întrebări, ar trebui să punem în cumpănă aspiraţiile sale sociale, legate de cele individuale. Brecht este, în fond, produsul epocilor pe care le-a parcurs. A început ca poet expresionist, sfârşind ca militant. „Sper să nu vă miraţi auzind din gura mea că problema descriptibilităţii lumii este o problemă socială. Ani de zile am susţinut acest lucru, iar acum trăiesc într-un stat în care se depun eforturi uriaşe pentru transformarea societăţii“, afirmă el. Precizăm că statul în care vieţuia Brecht era RDG. Zidul Berlinului nu l-a deranjat prea mult. Nici ororile totalitarismului de tip stalinist. Brecht a militat pentru un teatru anti-aristotelic, şi anti-pascalian. Depo­se­dat de orice nuanţă metafizică, Brecht vor­beşte din pâlnia unui gramofon care huruie la orice frază şi asta deoarece atât acul, cât şi placa – adică percepţia sa asupra lumii – s-au uzat. Becket îşi exprimă strigătul din­lăuntrul gropii lui Iov, copleşit de neputinţa şi mizeria condiţiei umane. La fel face şi Eugen Ionescu, în Regele moare şi în Setea şi foame, cu alte mijloace, desigur, decât Becket.

La Brecht suferinţa izvorăşte din nedreptatea socială, în timp ce la Ionescu şi la Becket ea e legată de „condiţia noastră existenţială“ şi de „situaţia metafizică a omului“.

„Toate societăţile sunt rele – scrie Eugen Ionescu –, întreaga omenire, întreaga creaţiu­ne trăieşte de la început în suferinţă. Dacă devii conştient de faptul acesta nu ai cum să nu suferi. Dacă nu devii, resimţi totuşi ca pe-o suferinţă inconştientă. A te naşte şi a muri, iar între naştere şi moarte, a ucide pentru a te hrăni, nu e admisibil“. „Creaţiunea e ratată – afirmă autorul Rinocerilor. Ea trebuie refă­cută… Condiţia socială nu face decât să ate­nueze rolul fundamental de-a fi în lume, orice viaţă înseamnă suferinţă. Şi animalele suferă. Întregul univers e suferinţă, agresiune, apărare – iată esenţa vieţii“… Şi: „Nici o fiinţă nu-şi acceptă moartea. Pentru fiecare creatură – om, animal, plantă – propria-i moarte se identifică cu moartea universală. Fiecare în parte agonizează pentru toţi şi pentru totul“.

Arta lui Ionescu atinge sublimul. Cea a lui Brecht cel mult grotescul.

*

Caracterul legilor ar trebui să fie fluid, precum apa care curge peste pietre desfăcându-se în mii şi mii de unde. Ele ar trebui să fie fle­xibile, mulându-se perfect pe caracterul şi personalitatea omului. Litera lor, adică textul, desigur, ar putea rămâne imuabil, nu însă şi înţelesul. Înţelesul, după cum spune cineva, ar trebui să fie lăsat la latitudinea judecătorului suprem. Adică a Domnului. În funcţie de faptă, de împrejurare, omul ar putea negocia interpretarea legii cu însuşi creatorul său. Sau cu „înlocuitorul“ lui – Satana, prezent la fieca­re judecată sub mai multe forme: în chip de avocat, procuror, judecător sau portar al infernului, ca în povestirea lui Franz Kafka – În faţa legii.

*

Trăim într-o lume din ce mai nesigură. Din ce în ce mai debusolată. Iată că nici scuturile antirachetă, nici sofisticatele tehnici de supraveghere şi ascultare nu ne apără de actele de terorism, ci, poate, dimpotrivă. Atentatele se vor înmulţi. Războiul s-a mutat în stradă. Acolo unde se află paşnică mulţimea. Atenta­tele sunt rodul orgoliilor, a unor politici abe­rante perpetuate pe parcursul mai multor decenii. Cineva a zgândărit muşuroiul scormonind cu călcâiul într-o lume care era cât de cât stabilă. Să fie acesta unul din efectele globalizării? A luptei pentru supremaţie? Pentru resurse? Cert este că înarmarea nu e o soluţie. A fost neglijat factorul uman şi iată că acum acesta explodează. Ce e de făcut? Euro­pa e în flăcări.

*

Şi să mai spui că politica făcută la nivel înalt nu are legătură cu marea literatură! După isto­rica întâlnire de la Singapore, după WC-urile aurite ale lui Kim Jong-un, ca în Veacul de singurătate al lui Marchez sau ca în Ismail Kadare, soldaţii americani căzuţi pe front urmează să se întoarcă în patria lor, şi viceversa. Nu ştiu să fi murit în timpul războiului co­reean vreun soldat nord coreean pe terito­riul Americii, dar asta aproape că nu are importanţă; oricum ar fi sau n-ar fi, schimbul de morţi a fost semnat şi parafat între cei doi şefi de state, şi acum soldaţii căzuţi la datorie, în sfârşit, îşi vor găsi odihna vecinică într-o ţară liberă. Exemplul lor simbolic va fi urmat şi de cei vii, care vor restabili relaţii amiabile, spre beneficiul tuturor naţiunilor. Dar iată şi ştirea: „Coreea de Nord ar putea restitui în curând un prim grup din 200 de loturi de rămăşite pă­mânteşti ale soldaţilor americani, ucişi în timpul Războiului Coreei, conform unui acord în­cheiat acum o săptămână de preşedintele ame­rican Donald Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong-un, informează AFP, citând un res­ponsabil de la Washington, potrivit Agerpres“.

Dar ca să nu fim nedrepţi cu Brecht, legat de acest subiect ar trebui să amintim şi despre celebra sa baladă „Legenda soldatului mort“, inspirată de armatele imperiale ce reveneau la vatră târându-şi paşii grei prin cenuşa impe­riului, suprapusă peste o zicătoare populară germană referitoare la morţii care trebuiau deshumaţi pentru a fi trimişi din nou pe front. In poemul lui Brecht, împăratul consideră că soldatul nu şi-a făcut datoria până la capăt şi trimite o comisie medicala care îl dezgroapă, declarându-l, pentru a doua oara, apt să înfrunte duşmanul.

Cine ştie, totuşi, dacă semnele păcii de acum, semnate de Trump şi Kim Jong-un nu prevestesc un nou război…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist