Caută 
1 MIN
„Vrem o ţară ca afară”, s-a strigat. Şi e bine. E bine că strigăm asta şi că vrem asta. Dar chiar vrem? Nu sunt foarte convins.
Ca să înţelegem ţara ca afară, e bine să-i facem portretul. S-o vedem. Fiindcă suntem parte a Uniunii Europene, ţara asta virtuală e, pentru noi, media UE. Iar dacă ăsta e portretul ei robot, cum arată ea?
Ţara ca afară cheltuie pentru protecţia socială 19,2% din PIB (România chelltuie doar 11,5%).
Ţara ca afară cheltuie pentru educaţie 4,9% din PIB (România cheltuie doar 3,1%).
Ţara ca afară cheltuie pentru cercetare şi dezvoltare 2% din PIB (România cheltuie doar 0,48% din PIB).
Ţara ca afară cheltuie pentru sănătatea cetăţenilor ei 7,2% din PIB (România cheltuie doar 4,2%).
Ţara ca afară poate să facă toate astea fiindcă veniturile totale ale guvernului ei sunt de 44,7% din PIB (veniturile totale ale guvernului român sunt de doar 31% din PIB).
În ţara ca afară, 15,7% din populaţie suferă de pe urma privaţiunilor materiale. În România, procentul e de 40,4%.
27,3% dintre cetăţenii ţării ca afară au studii superioare. În România, procentul e de 15,1%.
În Democracy Index, ţara ca afară are un scor de 7,93. Scorul României este de 6,62. La capitolul libertăţi civile, scorul ţării ca afară este de 8,98. Al României, de 8,24.
La libertatea presei, ţara ca afară are un scor de 19,34. Scorul României este de 24,46 (în clasamentul celor de la Reporteri Fără Frontiere, cu cât scorul este mai mare, cu atât libertatea presei este mai mică, deci în cazul ăsta trebuie să fii sub medie, nu peste medie).
Pe scurt, cam aşa arată ţara ca afară în comparaţie cu România.
Există un singur domeniu în care România stă mai bine decât ţara ca afară – cel al libertăţii economice. În indexul celor de la Heritage Foundation, ţara ca afară are un scor de 63,9. Scorul României este de 69,7.
Lucrurile nu se opresc însă aici. În 2017, România ocupă locul 39 din 180 în topul libertăţii economice. Cu alte cuvinte, în 2017 România este mai liberă din punct de vedere economic decât 75% din ţările lumii.
Ca să înţelegem progresul, trebuie să ştim că în 2004 România ocupa locul 129 din 155 – adică 80% dintre ţările lumii erau mai libere din punct de vedere economic decât România. Am ajuns aşadar, în mai puţin de 15 ani, de la una dintre cele mai nelibere economii din lume la una dintre cele mai libere: acum suntem în top 25%.
Cu alte cuvinte, la capitalism stăm remarcabil de bine – ceea ce e excelent – şi merită să stăm şi mai bine.
La celelalte capitole, din păcate, stăm prost – sau cel mult mediocru: în orice caz, suntem departe de ţara ca afară. Iar asta, cum am văzut, nu se întâmplă din cauză că am avea un capitalism precar (cum cred unii), după cum nu se întâmplă nici din cauza capitalismului ca atare (cum cred alţii).
La urma urmei, ţara ca afară este şi ea una cât se poate de capitalistă, iar în indexul celor de la Heritage Foundation România ocupă locul 14 în UE, deci alte 13 state membre sunt mai libere din punct de vedere economic decât România (în ordine descrescătoare: Estonia, Irlanda, Marea Britanie, Luxemburg, Olanda, Lituania, Danemarca, Suedia, Letonia, Finlanda, Germania, Cehia şi Austria).
Însă pe lângă promovarea şi dezvoltarea capitalismului (un lucru excelent, să ne înţelegem), ţara ca afară combate şi sărăcia, şi excluziunea socială, şi inegalităţile, şi prejudecăţile.
România, în schimb, combate doar corupţia (un alt lucru excelent), iar unii (mulţi?) nu vor să facem nici măcar atât. Dar combaterea corupţiei şi garantarea independenţei justiţiei, deşi sunt obiective absolut lăudabile şi demne de urmat, au un efect cel mult modest asupra combaterii sărăciei.
Chiar dacă am trăi în cea mai necoruptă ţară, alocarea a doar 11,5% din PIB pentru protecţie socială, a doar 3,1% din PIB pentru educaţie, a doar 4,2% din PIB pentru sănătate şi a doar 0,48% din PIB pentru cercetare nu ne ajută în niciun fel în combaterea sărăciei şi a înapoierii. Cu un guvern ale cărui venituri totale sunt de 31% din PIB nu vom ajunge nicăieri.
Pentru a obţine toate lucrurile de care se bucură cei din ţara ca afară, e absolut necesar să îmbunătăţim nivelul colectării de taxe şi să reformăm sistemul de impozitare (inclusiv prin reintroducerea impozitării progresive).
Dar cei care susţin că vor o ţară ca afară exact asta nu vor – exact de asta fug mâncând pământul, exact asta încearcă să evite cu orice preţ: îmbunătăţirea nivelului colectării de taxe şi reforma sistemului de impozitare.
Şi arunci concluzia, oricât de contraintuitivă ar părea la prima vedere, este una singură: cei care asigură supremaţia politică a PSD (sau a oricărui alt partid de tip PSD) sunt, în realitate, chiar cei care strigă că vor o ţară ca afară. Fiindcă refuzul lor de a combate sărăcia lasă o bună parte din ţară la mâna unui partid conservator, populist, naţionalist şi bine organizat în reţele clientelare.
În România, acest partid este PSD, iar cei care îşi doresc (autocontradictoriu) o ţară ca afară fără combaterea sărăciei sunt cei care îi menţin predominanţa.
PS A nu se înţelege de aici că cei care îşi doresc combaterea sărăciei fără combaterea corupţiei ar fi mai breji. Cât despre cei care nu vor nici una, nici alta, pe ei nici măcar nu-i interesează ţara ca afară.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
