Post-civismul mioritic

În 2016, s-a nimerit să fiu la ţară în data alegerilor parlamentare şi, dacă bine ţin minte, credeam că voi putea vota şi acolo când am plecat la drum. Am aflat abia la Amnaş, în ultima săptămână dinaintea alegerilor, de la radio, că n-am cum vota, că, după noua lege electorală, îţi poţi exprima opţiunile de vot doar în judeţul de reşedinţă. Aşa că, da, şi din cauza mea, PSDragnea a câştigat alegerile cu 45% şi n-a lipsit mult ca după redistribuire să fi putut guverna singur! Una din concluziile post-parlamentare 2016: absenteismul masiv (60,54%) a favorizat procentul mare al partidului câştigător.

Duminica trecută, când am urmărit de-a lungul zilei prezenţa la vot, mi s-au aprins încet-încet toate beculeţele roşii ale părerilor de rău: semnele nu erau bune deloc şi mi-au inspirat două-trei postări pe măsură pe FB. Una dintre ele: După 30 de ani, unii atât au înţeles din democraţie: că au dreptul să-şi bage p…icioarele. (Okay, recunosc, icioarele le-am adăugat acum, pentru ziar…). Alta, după ce am observat chiar şi în bula mea voci ale unor prieteni FB care făceau direct ori indirect propagandă anti-vot, am rimat şi eu cu amărăciune: Ai, vai, vai/ Românul cel dihai/ Care n-are cai/ Dar are bici/ Şi la vorbe lipici…

Sincer să fiu, chiar nu m-am aşteptat ca cetăţenii cu drept de vot din România să repete greşeala din 2016, ba, cum am putut constata la încheierea urnelor, absenteismul masiv din 2016 părea de-acum o prezenţă aproape decentă (cu cele 39,46%), având în faţă prezenţa de acum: 31,84%. Un minus de 7,62 – ce să mai, în mod ironic rău exact mărimea (calibrul) unui cartuş celebru…

Mda. Încă un record – negativ, de bună seamă. Cea mai mică prezenţă din 1990 încoace – şi, ca să fie plin paharul cu amar, cea mai mică prezenţă la ultimele alegeri parlamentare din toată Uniunea Europeană, România situându-se, la o distanţă considerabilă de penultimul loc (Croaţia, cu 46,90%), pe locul 27. De, prima din coadă sau, dacă vreţi, lanterna roşie a UE.

Dar cum e vorba aia? Cei din urmă vor fi cei dintâi, nu? Halal de speranţă oarbă şi orbită de atâtea aşteptări.

După ce-am văzut apoi şi primele rezultate, cu AUR-ul cel parcă (doar parcă) apărut din neant(ul valah), partid nebăgat în seamă de vreun sondaj prealabil alegerilor şi intrat în Parlament cu un procent un pic mai mare chiar decât a avut USR în 2016, atât am mai putut îngâna: Într-o lume pe cale de-a căpia/ numai AUR-ul ăsta mai lipsea!

Desigur, titlul articolului meu pare cumva neacoperit: cum să vorbeşti de post-civism într-o ţară în care nici n-am trecut încă printr-o fază de civism solid. Moment în care mintea-mi fată altă sintagmă, parcă mult mai potrivită: civism lichid. Civismul românesc e lichid, oameni buni! Ia forma vasului în care-l verşi. Asta dacă nu-l verşi pe jos – ceea ce pare a se fi întâmplat în bună măsură de Moş Nicolae…

În loc de conluzii…

…, o constatare-postare de cetăţean dezamăgit: Încep să pricep tot mai puţin din me(a)ndrele concretului românesc.

A, da, încă una şi închei: tranziţia continuă, oameni buni, căci PSD e viu şi dă din picioare (vorba aia, alive and kicking), iar democraţia din România continuă să arate precum şantierele ţării (de autostrăzi începute, de ce vreţi).

Michael Astner este poet, traducător şi publicist