Prejudecăţi şi aberaţii

În ciuda eforturilor unor tinere minţi luminate, limba română bate pasul pe loc şi e defazată faţă de evoluţia curentelor de gândire înnoitoare. Iată, franceza a arătat receptivitate, a făcut eforturi şi se adaptează din mers. Avem astfel cuvântul „racisé”, care desemnează o persoană a cărei apartenenţă la o anumită rasă este evidentă; în mod ciudat, cuvântul este aplicat îndeosebi persoanelor de culoare sau de origine asiatică, şi el sugerează, în fapt, că acele persoane sunt persecutate. La fel, cuvântul „genré”, mărturie a importanţei pe care a căpătat-o conceptul de gen. Un derivat bizar este „dégenrer”, care corespunde procesului de eliminare a stereotipurilor de gen (aşa cum am văzut, în articolul de săptămâna trecută, că se petrec lucrurile în cazul unor magazine de jucării). Sau „blanchité”, cu trimitere directă la „suprematismul alb”. Ce posibilităţi avem în limba română? „Rasat” în nici un caz, pentru că înseamnă cu totul altceva. „Dégenrer” – „a degenera”? Imposibil, suntem trimişi, iarăşi, în altă direcţie. Şi aşa mai departe, către o concluzie ce ar trebui să ne dea de gândit: în lipsa conceptelor, dialogul nostru cu progresiştii occidentali, cu toţi cei care mizează pe ideologia „woke” şi pe „cancel culture” devine, practic, imposibil.

Ceea ce nu înseamnă că unii nu fac eforturi impresionante pentru a depăşi acest handicap. Urmăream recent o dezbatere la care luau parte mai multe doamne, tema centrală fiind – previzibil – feminismul. La un moment dat, una dintre participante – care, nu ştiu de ce, a stat tot timpul încruntată şi avea un aer nemulţumit – a atras atenţia că femeile reprezintă o minoritate chiar dacă sunt mai numeroase decât bărbaţii. Statutul de minoritar ţine de alte aspecte, a continuat doamna, şi e aberant să ne imaginăm că bărbaţii sunt slabi şi persecutaţi; e ca şi cum, a adăugat domnia sa, am vopsi nişte ciori în alb, căci e limpede că le vopsim degeaba, vopseaua se duce şi ciorile tot negre sunt. Această paralelă între bărbaţi şi ciori mi s-a părut îndrăzneaţă şi expresivă; m-am întrebat însă ce s-ar întâmpla dacă un bărbat ar face, într-o discuţie academică, astfel de exemplificări plastice pe seama femeilor. Dacă i s-ar reproşa doar că e „sexist”, ar scăpa ieftin…

Ca în vremurile de glorie ale comunismului, „deviaţionismul” este sancţionat cu maximă severitate. Deviaţionism înseamnă să te abaţi de la normele gândirii corecte, norme stabilite prin consens şi la a căror aplicare veghează spirite vigilente şi incoruptibile. Crima de „islamofobie” a devenit una foarte gravă, mai ales după ce, printr-o escrocherie intelectuală, ea a fost asimilată unui delict rasist. Ca nu cumva să lăsăm drum liber islamofobiei, vălul islamic, pe care îl consideram un semn al subordonării femeii, a devenit dovada… independenţei, emancipării ei! Ai altă părere? Eşti islamofob, deci eşti (şi) rasist. Homofobia, în condiţiile în care societatea a evoluat şi drepturile individului au devenit intangibile, este – desigur – anacronică şi condamnabilă. Dar şi mai periculoasă decât homofobia este astăzi transfobia, care pare să fi devenit principala preocupare a comunităţii LGBT. Ce înseamnă, în definitiv, să fii transfob? Şi care este atitudinea contrară? Nu mă fac vinovat de transfobie dacă aprob schimbările de sex, dacă trec cu vederea dramele pe care le trăiesc persoanele trans, dacă ignor operaţiile complicate şi mutilările la care ele îşi supun corpul? Nu, nici vorbă de transfobie: încerc în schimb un sentiment de milă.

Spunând asta mi-am semnat sentinţa. Nu sunt singurul. Citesc despre un actor comic american, Dave Chapelle, care i-a dat dreptate – oroare! – romancierei J.K.Rowlings şi a declarat că toţi trecem printre picioarele unei femei ca să venim pe lume şi că organele genitale ale unei femei transsexuale nu sunt făcute pentru procreare. Dave Chapelle se produce pe Netflix, iar difuzarea scheciului despre persoanele trans a declanşat o avalanşă de proteste din partea progresiştilor, care au cerut suprimarea emisiunii. Situaţie delicată, întrucât Chapelle e negru şi militant activ pentru drepturile persoanelor de culoare. Aşa că Netflix a minimalizat conflictul, umoristul rămâne pe post.

Să fie umorul singura şansă în faţa prostiei şi a orbirii dogmatice?

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor