Preşedintele unei bule

Avem un câştigător în avans, previzibil, al alegerilor prezidenţiale. În caz că Iohannis nu anunţă un program surpriză de ieşire a României din UE, închiderea graniţelor şi înfometarea poporului, urmează încă cinci ani cu el la Cotroceni. De aici atmosfera dinaintea primului tur. Spre deosebire de perioada 2004-2014, electoratul e amorţit, tensiunea şi emoţiile sunt reduse, iar miza una secundară: cine ia bătaie de la Iohannis în al doilea tur.

În campanie, Iohannis s-a comportat ca un general care vrea să câştige războiul uşor, fără să tragă o singură salvă de tun. Doar prin defilarea trupelor pe sub Arcul de Triumf. Un astfel de lider, care aranjează victorii uşoare prin alegerea unor adversari convenabili (V. Dăncilă), îşi supraestimează de regulă capacităţile şi riscă să fie uşor prins pe picior greşit în ambuscade reale – aşa cum tot păţit-o de la PSD. Toată campania de asta s-a ferit. Candidatul s-a ascuns în spatele clipurilor electorale, şi-a păzit spatele, s-a autoconservat, ignorând o regulă banală a democraţiei: dezbaterea. Şi aproape a transformat alegerile într-un plebiscit. Cum s-a observat, un comportament de monarh.

Ultima întâlnire electorală la care a participat Iohannis a avut loc în noiembrie 2014 cu Victor Ponta. Ne aducem aminte că a ieşit jumulit. A părut suficient de slab, încât lumea a simpatizat cu el în faţa agresivului Ponta, şi a câştigat, de fapt, datorită valului de revoltă generat de blocajul organizat de PSD la votul diasporei. Dar acele slăbiciuni semnalate în confruntarea cu Ponta s-au dovedit reale pe parcursul mandatului.

S-ar putea ca noiembrie 2014 să rămână şi ultima sa „confruntare”. Până în prezent, Iohannis e primul preşedinte după 1989 care fentează tradiţia dezbaterilor ce au marcat ţara şi i-au definit direcţia. Acele dezbateri, cu audienţe enorme, au fost şi principala sursă de informare, de evaluare prin comparare a candidaţilor. Oare cum ar fi arătat România dacă Ion Iliescu l-ar fi refuzat pe Emil Constantinescu în 1996, iar Adrian Năstase pe Traian Băsescu în 2004? Probabil primii ar fi câştigat, dar România nu. Tactic, Iliescu şi Năstase au greşit venind la dezbateri de pe o poziţie favorită, trendul s-a întors împotriva lor, dar au respectat, totuşi, democraţia. Nu au sacrificat-o pentru garanţia victoriei lor.

Prin urmare, următorul mandat e înscris în paradigma continuităţii. Mulţi dintre cei care îl votează – speriaţi de hoţiile PSD şi ruptura de Europa – o fac pentru că Iohannis a reuşit să-şi profileze imaginea unui tătuc care le oferă promisiunea unui stat de drept, revenirea la o atmosferă respirabilă şi lipsită de agresivitatea populistă a PSD-ALDE. Nu au aşteptări mari, doar o stabilitate comodă, dar în felul acesta ei subestimează provocările perioadei care va veni. De aici şi întrebările lui noiembrie 2019: ce are de câştigat poporul cu un învingător la prezidenţiale care nu luptă şi fuge de arenă? Cu ce se alege democraţia din degradarea condiţiilor de dezbatere într-o republică a bulelor? Cu preşedintele unei bule.

Şi o nedumerire care ar putea să fie definitorie pentru următorul mandat: ce obiect de activitate mai are Iohannis fără PSD la putere? 90% din ceea ce a întreprins în ultimi cinci ani actualul preşedinte a fost parte dintr-o serie de interminabile reacţii la PSD. Fără un Guvern care să-l sâcâie zilnic, să-l provoace să-şi întrerupă absenţele interminabile, chiar e o mare problemă să-şi justifice prezenţa acolo. Dar poate ne înşelăm, poate nu înţelegem noi că aşa arată o România „normală”.