Prietenul meu, Iuda

Mai rău, orice facem sau nu facem, orice spunem sau atunci când suntem adânciţi în tăcere, trădarea este acolo, în memoria noastră, în corpul nostru, în psihicul nostru. De foarte multe ori, ne trădăm pe noi înşine înainte de a-i trăda pe alţii. „Eul” nostru ascunde o multitudine de faţete, existăm într-un mozaic de euri, ce îşi caută înlăuntru echilibru şi implicit identitate. Din fiecare loc al minţii noastre, aceste „identităţi” pompează în noi mereu alte şi alte dorinţe, iar această pluralitate de expresii, nu întotdeauna compatibile una cu cealaltă, duce inevitabil la frângeri de inimă. Pentru că, trăite în acelaşi timp, generează inevitabil conflicte de valori, conflicte de loialitate, discrepanţă şi poartă în sine stigmatele trădării. A fi mamă presupune că nu mai eşti copila inocentă. A face carieră înseamnă că nu te mai poţi ocupa de copil, aşa cum ai fi dorit. A termina două facultăţi şi a ajunge, din lipsă de locuri de muncă în domeniu, taximetrist presupune conflict interior. Există negocieri interne constante, renunţări inevitabile. Echilibrul nostru ne duce constant la compromisuri cu noi înşine, chiar la compromisuri între tirania idealurilor. Deci există întotdeauna o parte din tine care se simte trădată de altă parte din tine. Aceasta constituie o piedică pentru subiect în căutarea unităţii sale constitutive. Unitate dificilă sau chiar imposibilă, decalaj intim între suflet şi raţiune, sentiment tulburător de neconcordanţă cu sine.

Baza tuturor actelor perfide pe care le îndreptăm asupra celorlalţi este egoismul, oamenii pur şi simplu urmăresc, astfel, interesele şi scopurile lor; dorinţele şi instinctele lor prevalează, atât asupra moralităţii, cât şi a realităţii. Cinismul şi calmul cu care unii oameni îşi urmăresc scopurile lor perfide sunt greu de acceptat şi de înţeles că ar aparţine fiinţei umane dotată cu raţiune, inteligenţă sau bun simţ. Trădătorii vă pot minţi pe faţă, fără să se încrunte, vă pot săpa groapa cu zâmbetul pe buze, chiar vă pot spune, fără să respire, că au făcut-o fiindcă nu le pasă de voi – sunteţi în ochii unor astfel de oameni un instrument pe care îl folosesc sau care stă în calea împlinirii lor. De foarte multe ori, numai termenul de trădare este înfricoşător, exprimă spaimă. „Iubita m-a trădat”, „prietenul m-a trădat”. Rezumându-ne doar la această mărturisire, totul pare să fie spus. Povestea care ar trebui să se deruleze după aceste cuvinte se opreşte ca şi cum ar fi suspendată în eter. Iar lucrarea „murdară” este cu atât mai devastatoare, cu cât rămâne ermetică în psihicul nostru, într-un bol de nepătruns.

Totuşi, cu cât menţinem mai mult trădarea în registrul nereprezentabilului, nenumitului, cu atât riscăm să-i întărim latura distructivă. Pentru a mobiliza forţele de rebound, este important să spuneţi şi să înţelegeţi povestea care stă în spatele trădării. Desigur, trădările închid ceva, închid un timp trecut, poate frumos trăit, într-un mod violent, brutal, dar pot fi şi generatoare pentru un nou început. Pentru că da, după trădare, există întotdeauna o posibilă renaştere, înţelegere a lucrurilor, repoziţionare a relaţiilor, chiar şi o adevărată împlinire de sine. Cu cât înţelegem mai mult acest proces, cu atât mai mult vom putea scoate la iveală forţele emergente din noi.

Da, trădarea evidenţiază momentul în care sensul unor evenimente se pierde, dar şi faptul că momentul care vine după trădare poate fi construit diferit de ceea ce preconizam. Să aducem un exemplu – Iuda, figură emblematică a trădătorului. Iisus ştie că va fi trădat. El o anunţă explicit, în mai multe rânduri apostolilor săi: „unul dintre voi mă va vinde…”. Deci Iisus ştie că va fi trădat, dar dacă ştie de ce rămâne în locul victimei? ne-am întrebat mereu. De ce nu se protejează? Trebuia trădătorul să îşi ducă la îndeplinire gestul său? Este trădarea un act fondator esenţial? Într-o anumită măsură, am putea spune, că da, este. Prin judecata pe care o face asupra lui Iuda, biserica îşi va construi, ulterior, imperiul moral, bazat pe dualism, scindarea ireductibilă între bine şi rău, întruchipată respectiv de Iisus şi Iuda. De acum înainte, pentru a se proteja, a se conserva, grupul de apostoli rămaşi în viaţă va trebui să regândească legăturile lor, să le întărească, să reconsolideze pactele dintre ei şi omenire. Actul trădării va fi făcut în sfârşit posibilă reconstruirea coeziunii interne a grupului, întărind sentimentul de apartenenţă al celor care rămân. Iar mitul trădătorului va servi drept piatră de temelie pentru construirea şi menţinerea moralei.

Să fii trădat şi înşelat provoacă multă suferinţă, mai ales când eşti trădat de persoana cea mai apropiată şi iubită de tine. Şi tot ce putem face într-un astfel de caz este să înţelegem singuri lecţia de viaţă, datorită căreia putem trage concluziile potrivite. Şi anume – dacă ai fost trădat o dată, probabilitatea ca tu să fii trădat din nou, de aceiaşi oameni, este foarte mare, pentru că şi-au arătat interiorul, ceea ce înseamnă că ai văzut cine sunt cu adevărat, şi nu cine vor să pară a fi. Nu degeaba se spune că un prieten se cunoaşte la necazuri, nu doar în bucurie, pentru că acestea sunt momente atât de emoţionante în care psihicul unei persoane poate scăpa de sub control, iar prietenul este un punct de susţinere. La urma urmei, oamenii pot trăda de dragul de a-şi proteja viitorul, de a-şi salva o funcţie, de a-şi face relaţii noi pe care urmează să se bazeze în planurile lor, trădând astfel prietenii vechi pentru care ei nu au ştiut niciodată să fie prieteni – instinctul de autoconservare funcţionează, deci, perfect. Momentul trădării este cel mai interesant moment, când trebuie doar să vedem cu cât am fost vânduţi, adică de ce am fost trădaţi. Şi astfel vom afla mai multe despre noi, inclusiv cum ne vom poziţiona faţă de asemenea acte în viitor şi ce avem de învăţat de la ele.

Fiecare are propriul mod şi motiv pentru care trădează, pentru cineva motivul e propria viaţă, pentru care va înşela şi trăda pe oricine, oricând, iar pentru altcineva este un privilegiu, sau o singură „plăcere” în viaţă. Din anumite motive, persoanelor care îşi trădează soţii, de exemplu, nu prea le place să fie înşelate la rândul lor, deşi, logic, pot fi răsplătiţi cu aceeaşi monedă, deoarece aceasta este în ordinea lucrurilor pentru ei, se simt confortabil făcând asta. Egoismul le face plăcere, eu pot, dar tu nu poţi, eu am dreptul, tu nu. Acelaşi lucru este valabil şi în carieră şi toate celelalte cazuri, când oamenii se trădează între ei pentru un statut sau o funcţie. Directorul te ajută să promovezi, îţi oferă oportunitatea de a dovedi că eşti omul potrivit la locul potrivit. Faci gafe, te iartă, deşi ia castanele în locul tău, dar îţi mai oferă o şansă pentru că el încă mai are încredere în profesionalismul tău. Şi nu, nu pentru că e naiv, nu pentru că altul n-ar putea face ceea ce faci tu, ci pentru că e bine intenţionat. Iar singurul lucru în care excelezi nu e profesia, e trădarea, tu faci planuri cum să-i iei locul dacă va fi la ananghie, cum să-l sapi în faţa superiorilor lui, cum să-l denigrezi în faţa colegilor.

Dacă ai fost înşelat cu prima persoană pe care o întâlneşte, partenerul tău este o totală nenorocire, linia barei sale este suficient de joasă şi o va sări de fiecare dată – vei fi întotdeauna trădat cu prima ocazie. Desigur, poţi ierta dacă trădarea a apărut din ignoranţă şi întunecarea minţii, trebuie văzut în ce context s-a întâmplat aceasta, dar e greu de iertat, mai ales într-o relaţie sentimentală, partenerul care se ghidează doar după instincte, uitând de iubire, moralitate şi responsabilitate. Instinctele lăsate libere dau naştere la dorinţe, iar dorinţele dezvoltă egoismul.

Puteţi trăda în diferite moduri, puteţi pur şi simplu înşela o persoană, de exemplu, într-un market. Şi poţi călca complet în picioare sufletul unei persoane, distrugându-i lumea interioară, prin aceeaşi trădare. Oriunde s-ar întâmpla, trădarea e o înjunghiere în spate, o lovitură sub centură, acesta este, fără îndoială, un act ticălos şi foarte crud, după ce a trădat, trădătorul trece linia dincolo de umanul său, calităţile se degradează încet, dar sigur. La urma urmei, fiecare dintre noi poate fi trădat în orice moment. Şi nepregătirea noastră pentru trădare este cea care ne trădează în primul rând, aceasta doare cu adevărat. Să presupunem că, pentru o soţie decentă, cinstită, trădarea soţului ei poate fi un adevărat şoc, pentru că ea, la rândul ei, a făcut totul pentru familie, pentru casă, pentru copii, şi bineînţeles pentru soţ. Şi, deodată, o asemenea lovitură: el are deja o altă femeie, cu care trăieşte de câţiva ani, cu care împărtăşeşte o iubire, îmbrăţişări, secrete, clipe de fericire. El e fericit cu noua parteneră, a găsit iubirea vieţii sale, e de înţeles. Dar ea va depăşi greu această situaţie. Toate acestea o iau pe nepregătite, de aici şi puterea cu care o izbeşte suferinţa – nu a fost pregătită psihic pentru o asemenea dezamăgire.

Astfel, trădătorii ne inoculează slăbiciunea, dar contrar aşteptărilor lor, atunci devenim mult mai puternici, mai deştepţi, mai protejaţi de agresiunile exterioare. Dacă un tânăr a supravieţuit trădării iubitei sale, el nu va mai fi acelaşi, opiniile lui despre lume, despre oameni şi, în special, despre femei, se vor schimba foarte mult. Nu va urî neapărat femeile, nici nu trebuie să facă asta, pur şi simplu, va fi mult mai înţelept de acum înainte şi nu va lăsa pe nimeni să intre în inima lui fără să nu cunoască pe cine lasă să intre. La fel şi cu o fată, dacă a fost trădată, dacă înţelege lecţia care i s-a prezentat, nu va mai lăsa în apropierea ei niciun bărbat care se gândeşte la ea ca la un obiect sexual. Şi cu atât mai mult, ea nu va permite niciunui Don Juan să se instaleze în inima ei, apoi să o descompună.

Este greu, desigur, să trăieşti fără încredere în oameni şi, în principiu, este imposibil să faci asta, trebuie să avem încredere în cineva. Să privim trădarea ca fiind acel prieten pe care îl întâlnim o dată în viaţă şi care ne dăruieşte, nu suferinţa, ci înţelepciunea după care ne vom ghida mai departe existenţa şi relaţiile.

Cristina Danilov este psiholog