Prima zi

Se simte asta din înfrigurarea, care-i cuprinde pe toţi, chiar dacă unii arată mai mult şi alţii mai puţin: pe mama, pe tata, pe bunica, pe bunicul. Iar pe copil înfrigurarea asta, neliniştea şi zorul, cum să-i mai spui, îl apucă de cu zile în urmă. Cu o zi înainte simte un neastâmpăr, pe care nu şi-l poate reprima. Şi tot pune întrebări:

– Şi cum e? Vine şi Costel al lui tanti Verginica?

– Vine, răspunde bunica. Păi, dacă v-aţi născut deodată.

– Cum ne-am născut deodată?

– Dacă maică-ta şi cu Verginica au fost la maternitate în acelaşi timp? Lasă că o să vezi tu.

– Mai stai locului, măi băiete (sau, măi fetiţă – după caz), îi spune şi tata zâmbind, dar cuprins şi el puţin de emoţie.

Şi copilul nu poate dormi noaptea: se frământă, se frăsuie, se tot gândeşte cum o să fie – cu bucurie şi teamă. Abia spre dimineaţă adoarme tun, dar este trezit dis-de-dimineaţă de mamă. După mâna ei, care-l scutură gingaş, după tonul vocii şi după ochii ei preocupaţi, parcă mai mari ca de obicei, copilul ştie: A venit ZIUA! PRIMA ZI! Sare din pat şi dă să se îmbrace, dar nu-şi găseşte hainele obişnuite. Unde-s? Îl aşteaptă alte haine frumos orânduite pe speteaza unui scaun: curate lună, călcate şi apretate.

Toată odaia este aceeaşi şi parcă altcumva. Înfrigurarea aceea, care i-a cuprins pe toţi, a pătruns acum şi în toate ungherele. Miroase a prospăt călcat, a cremă de ghete, a cafea băută pe jumătate şi uitată în ceşti, a lapte cu cacao şi a dulceaţă de căpşuni din borcănelele pe care bunica le scoate rar, numai la ocazii mari. Şi mai miroase a flori de toamnă, a crizanteme, a trandafiri şi a ochiul boului. Un buchet mare de flori (O! ce gladiole!) îl (sau o) aşteaptă pe măsuţa din hol.

Iar băieţelul (sau fetiţa) înghite mâncare pe nemestecate sau se întâmplă că nu are poftă deloc.

– Mănâncă, mănâncă, trebuie, nu vreau să leşini acolo, îi spune mama şi-i mai împinge sub nas câteva chifle, care ar fi ajuns pentru trei, nu pentru unul.

Iar sora mai mare sau frăţiorul se uită ironic(ă) la el (sau la ea) şi îi spune:

– Hai, blegule (bleago), că întârzii.

Şi izbuneşte în râs.

Apoi copilul porneşte: cu servieta într-o mână sau cu ghizdanul zdroncănind în spate, şi cu florile în cealaltă mână. Iar mama, zâmbind şi ştergându-se la ochi (pesemne din cauza vreunui firicel de praf, se gândeşte copilul), bucuroasă şi cu inima strânsă în acelaşi timp, rămâne în stradă sau pe scările blocului, unde va fi fiind, şi se uită după el şi îşi zice oftând fericită: "Am băiat (fată) mare de-acuma!" Şi câte se adună în inima ei, făcând-o să se înfioare: câte îngrijorări, câte temeri, câte nădejdi şi vise frumoase!

Iar copilul, băiatul sau fetiţa, porneşte sub cerul înalt, în liniştea măreaţă a zilei de toamnă, pe lângă copacii încă verzi, dar cuprinşi deja de oboseala anotimpului, fluturând în mână florile pentru doamna învăţătoare. Şi, petrecând nepăsător cu ochii un stol de păsări călătoare, nici nu are habar că şi el va fi acuşi călător, va zbura de sub aripa mamei sale, şi nici nu bănuieşte cât de importantă este (şi va rămâne) pentru viaţa lui această primă zi de şcoală. Şi oriunde va fi apoi, pe oriunde îşi va părădui viaţa, îşi va aminti mereu de prima zi.

P.S. Nu am încă nepoţi, ca să pot căpăta impresii proaspete despre prima zi de şcoală astăzi. Aşa că am scris mai mult din amintiri. Vor mai fi fiind cuprinşi de aceleaşi înfiorări copiii, bunicii? Astăzi nici nu prea mai văd elevi pe stradă. Îi duc şi-i aduc părinţii cu maşinile la şi de la şcoală. Totuşi, vor mai fi fiind emoţiile acestei prime zile de şcoală? Sau am intrat în veacul de fier al pragmatismului şi eficienţei maxime, fără sentimente, fără cutremurări din acestea, "inutile"?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist