Prof. Univ. Dr. Paul-Dan Sîrbu, Șef Clinică Ortopedie și Traumatologie, Spitalul Clinic de Recuperare Iași: ”Din descrierea dvs este foarte posibil să fie ruptură a tendonului ahilean. Dar acest lucru, precum și cât de serioasă este ruptura, nu putem ști decât dacă este investigat. De aceea, trebuie văzut de un medic ortoped și, cel mai probabil, ar trebui să facă și o ecografie în regiunea respectivă.

Tendonul lui Ahile este cel mai mare tendon din organism, fiind o structură puternică, fibroasă, foarte importantă pentru mers, alergat, stat pe vârfuri și cățărat. 

Rupturile tendonului ahilean sunt destul de frecvente și apar mai ales la tineri, fiind pe locul 3 ca frecvență, după rupturile tendonului supraspinosului și bicepsului brahial. Mecanismele uzuale de producere a rupturilor tendonului ahilean sunt: flexia plantară puternică și bruscă tip “push off” a piciorului de sprijin, în timpul extensiei genunchiului (împingere puternică în picior, în timpul unei sărituri sau la începutul unui sprint); dosiflexia bruscă și violentă a gleznei (în căderile de la înălțime); practicarea intensivă a unor sporturi care presupun pornire și oprire bruscă. Ruptura poate fi produsă și de o lovitură directă pe un tendon contractat. 

Un factor favorizant incriminat este aria relativ hipovasculară, supusă la microtraumatisme repetate ce determină un proces reparator incomplet. O suprasolicitare mecanică definitivează ruptura. Aceasta este rareori simplă (ca după secțiunea cu un cuțit); de obicei, capetele tendinoase sunt efilosate și franjurate. Afecțiunile ce pot scădea rezistența tendonului sunt artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, hiperparatiroidismul, hiperbetalipoproteinemia și insuficiența renală cronică. Injectarea de steroizi direct în tendon predispune la ruptură.

Ruptura parțială de tendon ahilean este asimptomatică, în sensul că persoana în cauză poate simți durere în zona călcâiului, dar va putea totuși să meargă.

Ruptura totală de tendon ahilean, mai frecventă decât cea parțială, are o simptomatologie clară; în momentul leziunii, unii pacienți aud un zgomot asemănător unei trosnituri, iar durerea este severa. Diagnosticul se pune prin palparea defectului tendinos (la 2 – 6 centrimetri deasupra călcâiului), imposibilitatea de a sta pe vârfuri în sprijin unipodal pe partea afectată, teste specifice pozitive (testul Thompson și eventual testul cu acul, al lui O’Brien).

Tratamentul rupturilor tendonului ahilean rămâne controversat. Susținătorii tratamentului conservator cred că acesta obține rezultate funcționale (mobilitate, forță) comparabile cu ale tratamentului chirurgical, evitând în același timp complicațiile acestuia (infecție și necroză cutanată), care ajung până la 8% în unele statistici. Metoda ortopedică, deși simplă, cu evitarea riscurilor chirurgicale și cu spitalizare scurtă, este grevată de riscul rupturilor iterative și al diminuării forței musculare. Tratamentul conservator se recomandă la vârstnici sau sedentari (precum și la rupturile parțiale), și constă, în principiu, în imobilizări cu atele gipsate sau orteze, cu folosirea cârjelor pentru mers.

Partizanii tratamentului chirurgical consideră ca rezultatele acestuia sunt superioare din punct de vedere funcțional și îl recomandă la pacienți tineri, activi, datorită reducerii marcate a ratei recidivei (2-3% comparativ cu 10-30% prin tratament funcțional).

Interventia chirurgicală trebuie practicată în primele zile de la accident, înaintea retracției și degenerării capetelor tendinoase. Sutura clasică (coaserea celor 2 capete ale tendonului rupt), este puternic solicitată de contracțiile musculare, și poate fi întărită prin tenoplastie (folosind fie lambou pediculat din tendonul achilian, fie tendonul plantarului subțire, fie scurtul peronier lateral). Au fost descrise și metode percutane sau minim-invazive de afrontare a capetelor tendinoase cu materiale artificiale (dar există riscul leziunii unei structuri nervoase). 

În rupturile vechi, cu retracție mare a capetelor, după excizia țesutului cicatriceal interpus, se practică o tenoplastie, ca în rupturile acute, sau folosind alte tehnici chirurgicale de reconstrucție tendinoasă. Problema cea mai importantă în tratamentul chirurgical al rupturilor tendonului ahilean este că vindecarea (cicatrizarea) acestuia se face în circa 60-90 de zile, perioadă în care pacientul are un grad de impotență funcțională și de limitare a mersului și a activităților, fiind dependent de cârje. Pacienții acceptă cu greu această „scoatere” din activitate, situtația postoperatie fiind, așa cum am spus de multe ori, mai dificilă, ca după o fractură de femur (cu o tijă blocată bine poziționată, pacientul poate călca cu sprijin parțial și apoi total în maxim o lună postoperator). 

Există numeroase controverse privind conduita postoperatorie – folosirea sau nu a imobilizării ghipsate, lungimea ghipsului și perioada de imobilizare, folosirea ortezelor, precocitatea reluării sprijinului.

În ultimii 15 ani de activitate, am preferat imobilizarea postoperatorie 9 săptamani, tip 3/3/3: 3 saptamani aparat gipsat gambo-podal, cu piciorul în echin (flexie plantară 30̊), 3 săptămâni  aparat gipsat gambo-podal cu reducerea flexiei plantare la 15̊ și 3 săptămâni imobilizare cu orteză de mers tip Walker, cu piciorul în poziție funcțională la 90̊; a urmat o perioadă de reeducare funcțională de 2-3 săptămâni, cu sprijin total (pentru reeducarea gleznei și a mersului și restabilirea forței musculare).

Puține studii prezintă un mod preferențial de imobilizare postoperatorie. Prelungirea imobilizării poate duce la redoarea gleznei, atrofie musculară, aderențe cutaneo-tendinoase, tromboză venoasă.

Studii experimentale și experiența clinică susțin ideea mobilizării rapide în tratamentul rupturilor tendonului ahilean. Tensiunile mecanice aplicate rapid asigură orientarea fibrelor de colagen și remodelarea tendonului. Unii autori susțin că în rupturi recente ale tendonului ahilian este suficentă sutura simplă cap la cap și imobilizarea cu glezna în poziție neutră.

După o experință acumulată în peste 25 de ani de activitate, am ajuns la concluzia că tratamentul chirurgical al rupturilor tendonului ahilian este preferabil la tineri, rata complicațiilor fiind mai mică dacă se utilizează o tehnică chirurgicală corectă. Incizia posteromedială, întărirea suturii cu o tenoplastie, închiderea cu atenție a peritenonului, incizia longitudinală anterioară a aponevrozei gambiere, sunt elemente de tehnică care pot asigura rezultate postoperatorii bune, cu limitarea complicațiilor”.