Profesorul Gheorghe Platon: in memoriam

Din fericire, examinatorul a înţeles emoţia mea momentană. Generos, mi-a oferit o gumă de mestecat, ceea ce mi-a permis să-mi recapăt repede vocea. Am trecut examenul cu bine, am devenit student şi am aflat ulterior că profesorul care jucase rolul principal de examinator era o somitate. Gheorghe Platon avea aureola unui mare istoric, admirat pentru maniera sa magistrală de a profesa, dar şi temut pentru exigenţa şi rectitudinea sa.

Este ceea ce aveam să descopăr mai tîrziu, prin propria-mi experienţă, când am urmărit, în virtutea parcursului universitar, lecţiile sale de istorie modernă a României.  Puţine cursuri au lăsat o impresia atât de durabilă. Nu atât prin transmiterea de cunoştinte, ci prin viziunea pe care o propunea, prin maniera sa de gândi istoria. Cu o voce pătrunzătoare, călduroasă, el se adresa înainte de toate inteligenţei  noastre, sugerând asociaţiile cele mai neaşteptate de analiză, sfidând cu îndrăzneală clişeele care existau în interpretarea epocii moderne la data respectivă în România. Pentru mulţi dintre noi, el ilustra atunci un mentor al „şcolii ieşene” de istorie, termen discutabil ulterior, dar care nu era lipsit de sens, cel puţin în privinţa acelora, viitori profesori sau cercetători, care au descoperit datorită profesorului Gheorghe Platon epoca modernă a României aşa cum ea era predată la Facultatea de istorie de la Iaşi.

Examenul de istorie modernă cu el nu era o probă uşoară. El nu făcea apel doar la cunoştintele dobândite, ci mai cu seamă la maniera de a le interpreta. Era motivul pentru care, pentru prima oară în anii studenţiei mele, am preferat să nu mă prezint la acest examen în sesiunea din iunie, alegând-o pe cea din toamnă, rezervată „corigenţilor”.  Mi se părea însă mai important să profit de lunile de vacanţă pentru a aprofunda înţelegerea epocii prin noi lecturi. Întîmplarea făcea ca printre să se afle o carte care tocmai apăruse. Autorul pe care îl cunoscusem în timpul practicii studenteşti a avut generozitatea să mi-o dăruiască, însoţind-o de o dedicaţie de neuitat : „o carte pentru zilele de vacanţă” ! Aşa am citit Kogălniceanu istoric, opera de căpătîi a lui Alexandru Zub, un monument al genului istoriografic în care am descoperit un model !

Înainte de a-mi servi în preocupările ulterioare, cartea sa mi-a deschis largi orizonturi pentru înţelegerea epocii moderne româneşti prin prisma unui personaj dintre cei mai iluştri, ca făuritor al istoriei dar şi ca istoric!  Culmea acestei întîmplări este că biletul pe care l-am extras în ziua examenului privea tocmai o chestiune extrem de apropiată, iar când Profesorul m-a întrebat dacă am cunoştinţă de o lucrare mai recentă pe această temă, satisfacţia sa a fost totală când i-am citat acest titlu nefiind la curent cu împrejurările în care mă apropiasem, ca student, de Alexandru Zub.  

Era al doilea examen pe care îl trecusem cu bine în faţa Profesorului temut pentru exigenţa sa. Sentimentul era la început mai mult liberator pentru că  preferinţele mele se îndreptau atunci către evul mediu românesc, sub influenţa altor mentori de valoare în acest domeniu : Vasile Neamţu, Ion Toderaşcu, la Facultatea de istorie, Ioan Caproşu, la Institutul de istorie, întâlnit, de asemenea, cu ocazia practicii studenteşti. Nu puteam bănui atunci că profesorul Platon avea să-mi îndrume paşii tocmai spre epoca pe care el o stăpânea…

Calea aceasta avea să devină posibilă după câţiva ani. Cercetător la Institutul de istorie „A. D. Xenopol”, având ca domeniu de explorare secolul al XVIII-lea, m-am reîntâlnit cu profesorul Platon altfel decât prin intermediul  cursului său magistral. Cum aş fi putut încerca studiul acestui interval situat între lungul ev mediu românesc şi epoca modernă fără analizele sale deschizătoare de perspective ? În afară de studiile riguroase despre geneza capitalismului românesc – precum  Domeniul feudal din Moldova în preajma revoluţiei de la 1848, Iaşi, 1973 –  cartea sa despre Geneza revoluţiei române de la 1848, apărută la Junimea, în 1980, era o adevărată Introducere în istoria modernă a României, cum se preciza în partea a doua a titlului. Nu era vorba de o sinteză, ci de o gândire a procesului istoric în discuţie, în spiritul unei istorii totale, asa cum propunea Şcoala Analelor. Viziunea sa a fost influenţată nu mai puţin de un alt istoric de seamă, mai puţin încorporat Analelor, dar tot atât de revoluţionar la vremea sa : Jacques Godechot, cunoscut pentru concepţia atlantistă despre Revoluţia franceză.

Pe urmele sale, istoricul ieşean punea în lumină revoluţiile de « structură » – demografică, agrară, industrială –   care au precedat şi generat Revoluţia de la 1848. Dar el făcea un pas mai departe. Şi ce pas ! El era la antipodul concepţiei istoricului francez pentru care, odată depăşită Elba, spiritul revoluţionar n-a avansat spre Răsărit. Mai mult decât atât, specificităţile româneşti i-au îngăduit să pună în lumină încă un fenomen ce a însoţit transformările structurale ale spaţiului carpato-danubian : revoluţia ideologică !

Cei care au urmat cursurile profesorului Gheorghe Platon au abandonat, sub influenţa sa, conceptul „revoluţiilor române de la 1848” care continua să fie folosit în anii 1970, în profitul aceluia de „revoluţia română”. Lectura acestei cărţi a deschis alte noi orizonturi. În ce mă priveşte, am găsit aici o sursă de reflecţii pentru înţelegerea temelor ce mă preocupau atunci : geneza conştiintei naţionale şi a patriotismului. Fapt şi mai deosebit, analiza sa era reliefată de imagini puţin obişnuite în scrierea istoriei ca atunci când autorul evoca metaforic unitatea spirituală a societăţii româneşti, „o scenă în care, sub ochi atenţi ai aceluiaşi regizor, se desfăşoară, separat, tablourile şi actele mari ale aceleiaşi piese”.

Profesorul mi-a dat astfel gustul de a persevera pe drumul deschis de el. Aşa ne-am întîlnit din nou, de data aceasta în teza pe care am realizat-o sub conducerea sa în explorarea genezei conştiintei naţionale şi, componentată esenţială a acesteia, a ideii de patrie.

Privind retrospectiv, din perspectiva „lungii durate”, trebuie sà constat că, de fapt, profesorul Gheorghe Platon a contribuit la „formatarea” mea istoriografică – din altă perspectivă decât aceea imprimată de istoricul Alexandru Zub –, ceea ce din păcate, nu am avut ocazia să o recunosc în timpul vieţii sale. Întâlnirea între magister şi discipol în jurul unei teze şi a unui subiect arzător ca acela al genezei naţiunii şi a conştiinţei naţionale româneşti a fost însă esenţială pentru parcursul meu ulterior, în exploarea istoriei culturale şi a mentalităţilor.

Din acest moment, interesecţiile noastre s-au multiplicat, ceea ce mi-a oferit alte ocazii pentru a aprecia anvergura intelectuală şi morală a istoricului : descoperirea unei legături indirecte, prin socrul meu, Vasile Petrache, profesor de istorie la Focşani, care a fost camaradul său de promoţie la Şcoala normală de învăţători ; întâlnirea întâmplătoare în cursul obişnuitei practici studenteşti cu fiul său, Alexandru Florin, elev la Liceul Sadoveanu, promis de pe atunci unei cariere strălucite de istoric. Am înţeles mai bine „dimensiunea umană a istoricului” Gheorghe Platon : blândeţea sa, contrară impresiei produsă de emoţia unor examene, modestia, discreţia, generozitatea, şi, mai ales, enorma sa pasiune culturală, ritmată de prezenţa rituală la concertele Filarmonicii din Iaşi.

N-am reuşit din păcate să-i mărturisesc niciodată întreaga mea gratitudine pentru maniera sa magistrală în care a contribuit, de la distanţa catedrei, la îndrumerea mea intelectuală. Am avut ocazia să-i preţuiesc opera în paginile unor reviste , dar atunci când am plecat din ţară şi ulterior n-am avut ideea de a-i trimite un semn al gratitudinii, cu atât mai mult cu cât aveam să aflu ulterior, indirect, de susţinerea energică pe mi-a adus-o într-un moment nefericit al carierei personale. În ritmul trepident al noii mele existenţe pariziene, legăturile s-au estompat cu mulţi dintre aceia pe care îi părăsisem. Am aflat cu oarecare întîrziere frumoasa şi bine meritate încununare a activităţii sale prin alegerea ca membru al Academiei şi, mult prea târziu, vestea bolii şi a decesului, fără a fi printre cei care i-au putut exprima respectul în asemenea ocazii. Rândurile de faţă sunt expresia acestei frustrări şi a unei datorii de conştiinţă. (Stefan Lemny)