Progresism

M-am ciocnit deunăzi, pe coridoarele Universităţii, de tânărul decan al Facultăţii de Civilizaţii Europene (facultate înfiinţată la noi, doar de doi ani, chiar prin demersurile infatigabile ale acestui om inovator, provenit din vechiul corp profesoral al Filozofiei). Decanul se numeşte Florel Furcă şi reprezintă o mare speranţă de reformă a întregului mediu academic. Şcolit în Franţa, Florel şi-a asumat, cu entuziasm, stângismul intelectual din l’Hexagone, devenind ceea ce se cheamă în prezent un progresist. Unul ilustru, desigur. S-a luptat feroce – administrativ, birocratic, diplomatic – să pună bazele noii facultăţi, cu speranţa mărturisită de a aduce un tip diferit de gândire în România, ţară, vai, atât de captivă în autarhicul ei conservatorism. Lucrurile au mers strună şi, în scurtă vreme, Furcă s-a văzut decan al proaspăt deschisei structuri universitare. Lumea vorbea că, la acreditare, convinsese comisia ARACIS-ului să-i accepte viziunea progresistă şi, ca atare, Facultatea de Civilizaţii Europene funcţiona după modele educaţionale extrem de avansate. De aceea, am fost surprins să-l descopăr acum pe Florel, la intempestiva noastră întâlnire, deprimat şi profund dezorientat. Era un personaj de succes şi arbora mereu, prin Universitate, zâmbetul celui stăpân pe situaţie, cu încredere neţărmurită în propriile abilităţi. Ce se întâmplase oare?

Nu a aşteptat să-l întreb. A părut bucuros că i-am ieşit în cale şi m-a abordat foarte direct: „Domnule profesor, dumneavoastră aveţi experienţa atmosferei universitare americane şi ştiţi, prin urmare, ce înseamnă ideologia progresistă, nevoia de emancipare intelectuală. Spuneţi-mi, vă rog, unde am greşit! Am crezut că revoluţionez educaţia şi iată-mă învins în mod inexplicabil. Dacă aveţi cinci minute, v-aş relata povestea mea profund paradoxală…” Cum să n-am timp pentru Monsieur Furcă? M-am pus, cuminte, pe ascultat. „Am schimbat complet planurile de învăţământ, prin introducerea unor discipline antropologice şi culturale mulate pe mentalitarul actual al progresismului vestic european, precum Corectitudinea politică, momentul sublim de dezvoltare a umanităţii (predată de o doamnă de la un ONG, cu doctorat în domeniu la Paris), Eu şi Celălalt – necesitatea disoluţiei identităţii personale în lumea modernă (unde titular sunt eu însumi), Noul limbaj – racilele discriminării din vocabular (făcută de cineva de la dumneavoastră, de la Lingvistică, o domnişoară excelentă, nemulţumită cronic, se-nţelege, de ştiinţa lexicală tradiţională), Psihologia omului fără nume şi fără trecut – o incursiune în mentalul progresist postindustrial (ţinută de un psiholog ostracizat de establishment-ul vetust) sau Sexualitatea preşcolarului (predată tot de mine)…”

Florel vorbea cu pasiune, revigorându-şi parcă entuziasmul de odinioară. „Şi atâtea, şi atâtea altele, domnule profesor! Studenţii noştri, deşi puţini, se anunţau, până de curând, piscurile reformării civilizaţiei româneşti, luminile progresului autohton, mai ales că am construit şi un cod comportamental extrem de avansat în facultate – am desfiinţat obsoletele apelative de domn, doamnă, domnişoară! Nişte monstruozităţi discriminatorii! Felul de adresare e, la noi, cu persoană. Să nu credeţi însă că am permis menţionarea funcţiilor ori a numelor, adică persoană decan, persoană prodecan, persoană secretar-şef, persoană profesor, persoană conferenţiar, persoană student, persoană Furcă, persoană Curcă, persoană Mimi, persoană Ţiţi şi aşa mai departe! Oh, nu! Funcţiile şi numele – alte forme subtile de discriminare, aidoma personalităţii, sexului, statutului social, financiar, marital etc., etc.! Forma de adresare, unanim acceptată în rândul studenţilor şi al cadrelor didactice, era de persoană liberă a civilizaţiei europene! Am schimbat până şi sistemul de evaluare. Notele şi ierarhiile constituie nişte variante pernicioase de discriminare a indivizilor născuţi egali! Am creat aşadar, pentru aparentele examene (de fapt, nişte colocvii prieteneşti de dezvoltare a orizontului progresist), un referat de admiraţie.” Cred că m-am uitat cruciş, întrucât Florel a adăugat explicaţii!

„Un formular unde profesorul, în fine, amintita persoană liberă, descria, în termeni de preţuire, performanţele (remarcabile) ale fiecărui student. Pentru a evita repetitivitatea, am venit cu o idee care s-a întors împotriva mea. Am cerut diversificarea noţiunilor admirative de la un referat la altul. Nu doream monotonie. Astfel, notabil ajungea uneori respectabil, alteori onorabil. Ce să vedeţi? Două fete m-au reclamat la CND pentru discriminare! Cea cu onorabil zicea că notabil o pune, semantic, pe locul al doilea, iar aia cu respectabil susţinea că ar fi tratată arogant. Culmea, toţi studenţii au aderat la petiţia lor, iar eu am fost amendat şi suspendat din funcţia de decan! Cine se cred gagicuţele astea, domnule profesor? Revenim la examene! Le sparg!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi