Proiectele, iluzii în fotbalul ieşean

În tot acest sezon competiţional a existat un licăr de speranţă în Copou cu privire la o relansare pe baze constructive a fotbalului ieşean. În condiţiile în care aproape tot ceea ce a însemnat „echipă sportivă ieşeană” a fost distrus. Cu bună sau rea credinţă. Cu bună ştiinţă sau cu neştiinţă. Am aplaudat conducerea exclusiv ieşeană, pe toate palierele, la clubul din Copou. Am sperat că în Daniel Pancu, controversat, cu inimă vopsită în vişiniu şi cu o mică experienţă în tărâmul minat al Vasluiului, dar ieşean get-beget de Nicolina, Poli va găsi antrenorul constructor de care Iaşul are nevoie. Antrenorul pe care l-a pierdut vechea Politehnică în persoana lui Petre Grigoraş, cel care a făcut minuni la Farul şi Oţelul, dar cel căruia i s-a frânt inima (la figurat) şi cariera în dealul Copoului. Pentru că atunci şi acum, Copoul fotbalistiv este un loc în care de multă vreme Sadoveanu şi Caragiale îşi dau mâna peste veacuri. Este „locul unde nu se întâmplă nimic”, dar, în acelaşi timp, locul plin de personaje furate de peste Milcov de la charismaticul nene Iancu. Nu lipseşte nici Caţavencu, nici Dandanache, nici neica Zaharia Trahanache, iar dacă săpăm mai adânc, spaţiul bahluvian geme de Ipingeşti şi Pristandale, rezonabili şi curat-murdari. Or fi și Joițici pe undeva?

Am crezut că revenirea lui Paraschiv şi a lui Pancu este sinonimă cu un soi de proiect. Am spus că un proiect nu poate fi dus la capăt cu antrenori de tip SMURD, care ştiu să cârpească, pot rezolva o situaţie delicată punctual, dar frânează procesul. Am reiterat, băbeşte şi pisălogeşte că pentru a realiza ceva temeinic este nevoie de timp şi de răbdare, în afară de bani. Acum s-a ales tot praful de proiectele noastre fiindcă totul merge anapoda, nimeni nu are răbdare, iar până şi stâlpii instalaţiei de nocturnă ne arată cât de buni ieşeni suntem. Acum, realizăm că un antrenor de proiect, chiar mai experimentat decât Pancu (de Cristea nu vorbim încă) n-avea nici o şansă de a face mare lucru la Iaşi. Poate pentru că sabia lui Zamolxes (nu Damocles!) pluteşte deasupra urbei ca un stigmat al unei pasiuni fotbalistice inversată genetic? Poate şi asta, dar adevărul este mai profund. Reconstrucţia unei echipe, a unui club de fotbal, nu înseamnă numai un manager îndrăzneţ sau un antrenor vizionar, RECONSTRUCŢIA începe de la rădăcină şi continuă în amănunte.

Mulţi cititori se întreabă, pe site-ul nostru: Dacă tot jucăm aşa prost şi ne îndreptăm spre matineu, de ce ne mai chinuim cu mediocrităţi de import şi nu băgăm copiii noştri la înaintare? Răspunsul e tot o întrebare: care copii? cei „mentorizaţi” de Frăsinescu &Co, cei care au legat Liga Elitelor de gard, cei ajunşi de râsul „Bălţaţilor”? Cei de la Academia menită doar să fenteze Federaţia?

Întorcându-ne la Grigoraş, primul lucru de care s-a interesat în Copou a fost pepiniera. A şi inspectat-o şi n-a găsit decât un singur jucător demn de prima echipă, unul Buhuşi, care a ajuns ulterior la Petrolul şi s-a stins şi el. Apoi, „Grig” a cerut transferuri modeste, din Divizia B (unul dintre ei se numea Costi Budescu!!). Zadarnic, antrenorul din Podul Turcului s-a transformat în SMURD şi s-a îmbolnăvit de inimă rea. Avem nevoie de o pepinieră solidă, de academii concurente (numele de Didi Florean vă spune ceva, excelenţelor?), de jucători tineri de aruncat în focul Ligii I, de fotbaliști ca monede de schimb pentru transferuri, sau chiar ca surse de finanţare. De antrenori cu specialitate în domeniul (avem!) şi remuneraţi corespunzător (n-avem!). De management eficient, de infrastructură bine precizată, de un scoutering axat pe zona noastră, de instalaţie de încălzire bună de folosit, nu numai de arătat, de instalaţie de nocturnă care să reziste şi în regim tranzitoriu, de multe altele, despre care spaţiul nu ne permite, deocamdată, să detaliem.

Abia atunci, când Politehnica va fi un club puternic, girat de autorităţile locale şi susţinut de sponsori locali, când Copoul din capitala Moldovei va fi un punct de atracţie pentru fotbaliştii din întreaga zonă (şi nu de Assulini sau alte valori îndoielnice), atunci ne putem gândim şi la antrenorul care ne trebuie pentru a râvni la performanţă. Deocamdată, noţiunea de antrenor de proiect, ca şi cea de manager de top, este iluzorie, câtă vreme, domneşte la club harababura iscată  venerabilii şi onorabilii lui nea Iancu, când politica e în toate, cu sabia lui Zamolxes (Damocles) în mână şi cu promisiuni mieroase în ani bisecţi.

Deocamdată, cu toate că suntem partizanii optimismului, în momentul de faţă, toate astea sunt iluzorii. Vorba conului Leonida (tot din Caragiale): „asta nu-i rivuluţie, Miţule, e reacţiune”.