Prometeu descătuşat

Într-una din zilele de după facerea lumii, zeii s-au întâlnit în sala de şedinţe a Olympului şi şi-au lansat următoarea provocare, demnă de statutul lor supranatural:

„- Să născocim o operă de artă care să oglindească în aceeaşi măsură lumea noastră şi lumea oamenilor!”, şi-au spus.

„- Să povestească despre viaţa noastră, dar şi despre viaţa omului cu aceeaşi elocvenţă!”, a completat unul dintre zei nemulţumit de lipsa de complexitate a temei…

După câteva secunde de linişte, în care începuseră să se opintească maşinăriile creaţiei se auzi încă o voce, tunând îmbufnat:

„- Şi să exprime limpede nesăbuinţa oamenilor şi nemulţumirea mea fără rest faţă de necumpătarea lor!” Câteva priviri s-au rostogolit dojenitor pe sub sprâncenele groase ale unora dintre zei, dar s-au întors asupra lucrării din-cale-afară de ostenitoare.

Din acel moment, în sala de şedinţe a zeilor, nu se mai auzi decât respiraţia musonică a marilor plămâni care încercau să facă faţă procesului creator divin.

În timp zeii îşi lăsau paşii grei pe potecile creaţiei simţind tot mai apăsătoare greutatea lucrării pe care şi-au propus-o, privirea unuia dintre ei este atrasă cu o putere din ce în ce mai fără saţ spre pământul oamenilor. Într-o cameră în care umbrele amurgului erau ostoite blajin de câteva lumânări, se năştea tocmai lucrarea la care se înhămase toată floarea cerurilor. Cu o claritate care făcea izvoarele Olympului să se retragă la sorginte în ruşine, tumultul vieţii pământene năvălea pe clapele pianului, într-un antagonism părintesc cu regulile şi sfaturile zeilor, dictate cu o îndârjire îngăduitoare din orchestră. Nici bine nu îşi reveni din năucire şi în faţa ochilor i se aşternea, cu o limpezime halucinantă, judecata lui Prometeu de câteva milenii în urmă, pe care tocmai el o condusese. Simţi un fior dulce-amărui pe şira spinării: ar fi vrut să aibă autoritatea şi slovesnicia orchestrei. Iar dacă Prometeu ar fi pledat cazul oamenilor aşa cum o făcea pianul în momentele acelea, i-ar fi dat focul cu toate minunile Olympului.

Dar nu poţi să îi dojeneşti la nesfârşit. În final, entuziasmul adolescentin, cuceritor în nesăbuinţa şi elanul său, atât de statornicit în firea oamenilor şi străşnicia celor care trebuie să ţină întreg universul în frâie, se împletesc într-un dans cosmic plin de şovăielnică îngăduinţă în melodii ireal de iscusite.

„E atât de frumos!, gândi în sinea sa şi lacrimi mari începură să îi curgă pe obrajii rotunzi. O ploaie cuminte, izbăvitoare, începu să cadă peste Viena. În casa iscodită cu atenţie de zeu, Beethoven închide caietul gros pe care scrie, după ce îşi înmoaie peniţa ultima oară în cerneala groasă: Al patrulea concert pentru pian.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi