Propovăduirea Evangheliei în patru timpi (I)

Mai întâi, vom constata că Mântuitorul este… neimpresionabil în dialogul cu acest tânăr bogat. La întrebarea „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (v. 16), Iisus îi dă mai întâi o replică descumpănitoare: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (v. 17). Cu alte cuvinte, Hristos refuză linguşeala, refuză orice formă de captatio benevolentiae venită din partea acelui tânăr (care mai era şi dregător, adică avea o funcţie importantă pentru acele timpuri). Chiar dacă epitetul „Bunule” era cum nu se poate mai potrivit, fiind întrutotul adevărat, totuşi Domnul îi arată că doar Dumnezeu este bun şi că, dacă i se adresează aşa, atunci să o facă având conştiinţa că se află înaintea lui Dumnezeu Însuşi.

Dar nu este singura explicaţie a acestui mod de a reacţiona al Domnului. El voieşte să ne înveţe şi pe noi, creştinii de azi (păstori sau simpli credincioşi), cum să reacţionăm când oamenii ne gratulează cu tot felul de epitete. Adică să punem toate lucrurile bune din viaţa noastră pe seama lui Dumnezeu, arătând că El este singura sursă a binelui pe care l-am dobândit sau l-am săvârşit. Dar câţi dintre noi ar rezista, cu adevărat, la o astfel de abordare? Câţi dintre cei care slujesc lui Dumnezeu fiind abordaţi de un mai mare al zilei (sau de un om oarecare) cu unele cuvinte de apreciere, chiar şi pe bună dreptate rostite, ar avea curajul să replice: „De ce-mi atribuiţi mie acestea? Toate cele bune de la Dumnezeu sunt, nu de la mine!”? Dacă ni se „înmoaie genunchii” într-o astfel de situaţie atunci deja am ieşit din lucrarea evanghelică şi ne plasăm într-o relaţie pur umană, excluzând pe Dumnezeu din dialogul nostru cu celălalt.

Cel de-al doilea element la care trebuie să luăm aminte, dacă am trecut cu bine prima etapă, este de a încuraja omul să exprime ceea ce are mai bun în el, să scoată la iveală lucrarea sa spre a înţelege, astfel, până unde a ajuns, duhovniceşte vorbind. Şi să arătăm că avem încredere în el că „ştie poruncile”, adică să pornim de la ceva ce ştie sau îi este familiar (cum a făcut Sfântul Pavel în areopagul atenian când i-a lăudat pe greci pentru evlavia lor faţă de „Dumnezeul necunoscut”).

Domnul îi aduce aminte tânărului despre poruncile pe care acesta le cunoştea şi despre pe care le-a împlinit. Astfel, şi noi trebuie să cercetăm pe cel din faţa noastră spre a vedea unde se află din punct de vedere spiritual. Nu trebuie să ne repezim să-l catehizăm, plecând de la premisa că este un analfabet în cele ale credinţei, anulându-i orice cunoştinţă anterioară despre Dumnezeu. Să sesizăm ce a putut el împlini sau înţelege din Evanghelie sau în ce fel de relaţie se află cu Dumnezeu. Abia apoi putem continua dialogul arătându-i pe ce drum are nevoie să meargă mai departe. (Va urma)