Psihanaliză, determinism psihic, hermeneutică

Volumul cuprinde douăsprezece capitole, fiecare analizând dintr-un anume unghi fenomenul extrem de complex al actelor ratate: uitarea unor nume proprii, uitarea unor cuvinte din limbi străine, uitarea unor nume şi grupuri de cuvinte, amintiri din copilărie şi amintiri-ecran, greşeala de vorbire, greşeala de lectură şi greşeala de scriere, uitarea unor impresii şi a unor intenţii, apucarea greşită a unui obiect, acţiuni simptomatice şi întâmplătoare, erori, acte ratate combinate, determinism – credinţa în coincidenţă şi superstiţia – puncte de vedere.

Cu toţii ne amintim truisme ale psihologiei de bază: uitarea este un fenomen necesar, fără de care nu am putea trăi sau am trăi foarte greu, întrucât e bine să scăpăm de balastul de date pe care nu le mai utilizăm ori de acele elemente care ne fac rău (uităm mai degrabă evenimentele neplăcute decât pe cele plăcute). Dar care este cauza uitării? Unul dintre cele mai pertinente răspunsuri la această întrebare rămâne, fără îndoială, cel al psihanalizei, mai exact cel oferit de Sigmund Freud.

Ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi să uităm lucruri (nume, evenimente, ocazii) de care aparent avem nevoie. În acest caz, există un motiv ascuns pentru care uităm şi, cu ajutorul sau prin intermediul psihanalizei, trebuie să îl aflăm. Uităm în acest mod numele unei persoane care tocmai ne-a fost prezentată (semn că poate nu o simpatizăm pe noua noastră cunoştinţă) sau uităm că aveam de mers undeva (semn că nu doream să facem respectivul drum) etc. În acelaşi timp, omitem silabe în rostirea unor cuvinte, litere în scrierea acestora, obţinând un cu totul alt sens decât am intenţionat (semn că avem altceva în gând decât am vrea să arătăm interlocutorului).

Freud dă foarte multe exemple sugestive din viaţa sa, a unor cunoscuţi sau chiar a anumitor pacienţi, astfel că toată problematica expusă este pe îndelete valorificată şi explicitată pentru cititor. De cele mai multe ori, actele ratate, să zicem uitarea unui cuvânt, ne trimit la un conţinut refulat. Faptul că ne amintim un cu totul alt nume decât cel pe care dorim să-l comunicăm interlocutorului (să zicem, numele unui oraş ori al unui sculptor) ne poate conduce la un eveniment anterior din viaţa noastră care ne-a marcat şi pe care am dori să-l ştergem din memorie. Uneori amintiri întregi, numite de Freud amintiri-ecran, substituie amintiri reale din copilărie legate de anumite traume suferite, în orice caz evenimente neplăcute şi, de aceea, refulate.

În mod evident, potrivit lui Freud nu există hazard la nivelul mecanismelor care constituie viaţa noastră psihică, el fiind adeptul determinismului. La cauzele care determină uitarea unui nume ori rostirea lui eronată putem ajunge doar cu ajutorul psihanalizei. Inconştientul este fără îndoială real şi nu ştim de care ipostază ar trebui să ne temem mai mult: că ne-ar putea rămâne iremediabil străin ori că se manifestă indirect, prin vise, acte ratate, gesturi inexplicabile.

Un lucru e cert pentru Freud: în viaţa psihică nimic nu e arbitrar, nedeterminat. Chiar atunci când ne gândim la un număr foarte mare, primul care ne vine în minte, doar aparent la întâmplare, la o analiză mai atentă vom descoperi că acesta are o profundă semnificaţie pentru noi, pentru viaţa noastră, chiar dacă nu l-am ales în mod deliberat, voit. Deşi găsit în mod neintenţionat, acesta este, de fapt, determinat de inconştient. La fel se întâmplă atunci când greşim un nume ori în cazul oricărui alt act ratat – există o motivaţie inconştientă pentru care am folosit acel nume şi nu un altul.

Psihologia abisală a lui Freud este o hermeneutică, insistând asupra faptului că există motive inconştiente incontestabile, fie că ajungem să le descifrăm, fie că uneori nu ne e dat să le accesăm decât în mod eronat, fie că reuşim să construim interpretări complexe ale viselor ori ale actelor ratate. Acelaşi mecanism prin care iau naştere visele (condensări şi formaţiuni de compromis) stau la baza apariţiei actelor ratate: gânduri inconştiente se exprimă în mod neobişnuit, prin asocieri externe, ca modificare a altor gânduri. Ceea ce în mod conştient respingem (sentimente egoiste, de gelozie, de ostilitate, dorinţe imorale) îşi iau revanşa şi se manifestă până la urmă, într-o formă sau alta (vis, act ratat).

Diferenţa dintre psihanaliză şi superstiţie ar consta în aceea că superstiţiosul proiectează în exteriorul său (presimţiri, vise profetice, experinţe telepatice, manifestarea unor forţe extrasenzoriale) explicaţii pe care mai degrabă ar trebui să le caute în interior. Superstiţiosul interpretează coincidenţele (fapte aparent inexplicabile, bizare) printr-un incident, în timp ce psihanalistul va face referire la un gând ascuns, la o motivaţie inconştientă. Pentru Freud există coincidenţe în realitate, dar nu există hazard psihic, pentru superstiţios invers, deoarece acesta din urmă crede în hazardul psihic. Orice acţiune "întâmplătoare", faptul că ne "trezim" în alt loc decât am avut în mod conştient intenţia să mergem nu este un fenomen al hazardului, ci o acţiune având o intenţie inconştientă ce trebuie descifrată, interpretată.

În mare parte, concepţia mitologică despre lume nu este, potrivit lui Freud, altceva decât psihologie proiectată în lumea exterioară. Metafizica, în sensul de încercare de construire a unei realităţi extrasenzoriale, trebuie transformată în metapsihologie, într-o psihologie a inconştientului, care să se ocupe de înţelegerea motivaţiilor inconştiente, de "cunoaşterea" factorilor psihici şi a relaţiilor inconştientului.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)