Războiul lui Murphy

Potenţialul de sinteză artistică, realmente creatoare, inclusiv modul de impact asupra ethosului nostru, va fi în cazul muzicii, dansului şi artelor plastice altul decât al literaturii, teatrului şi filmului. Şi asta nu numai datorită cuvântului, ci şi – dar într-o strânsă legătură cu el – graţie proiecţiei date omenescului, valorilor lui cardinale, repere-test în câmpul de tensiuni/ confruntări şi, alegeri/ decizii care e cel al „lumii” omului. Nimic nu e mai dificil şi revelator de autentică vigoare a creativităţii decât tentativa de a realiza personaje în stare să inducă în noi fiorul acesta înălţător (şi rar, cu atât mai de preţ) al intrării în rezonanţă, emoţional şi reflexiv, cu o frumuseţe lăuntrică, deloc „lineară”, puternică şi credibilă, a lui homo fictus.

Credibilitate: altfel spus, măsura dreaptă a unei intuiţii şi deliberări care, conjugate şi astfel rafinându-se reciproc, să ferească personajele de prim-plan şi miez de notele false ale artificiului: nu numai de un aer al lor, de fantasme subordonate vreunei „teze”, antitetic ilustrată (virtuţi vs. „păcate”), dar şi de orice soi de dozaj, chivernisit „inginereşte”, balanţă de calităţi şi minusuri. Nu există reţete ale reuşitei, neliniştii şi riscului înfruntate de creator le răspunde, în procesul receptării, o exigentă şi lucidă filtrare, de spirit critic, activ fără a inhiba sau deforma, în conştiinţa noastră, bucuria întâlnirii cu astfel de personaje, de o luminozitate ce nu-i falsifica, nici nu-i anemiază. O asemenea stare am trăit recent, urmărind la Telecinemateca de pe TVR2 Murphy’s War/ Războiul lui Murphy, cu Peter O’ Toole în rolul protagonistului, o producţie britanică din 1971, în regia lui Peter Yeats şi cu cel puţin încă un nume de remarcat, din distribuţie, francezul Philippe Noiret. Un film „de război”, cum o spune şi titlul. Dar o face oarecum „înşelător”, pentru că nu e pur şi simplu povestea unui personaj ca atâtea altele din filme de război, un combatant printre (şi alături de) alţii „ca şi el”, ci filmul narează războiul lui, numai al lui, până la urmă, complet radicalizat, de unul singur împotriva duşmanului („inamicului”?). Premisă şi fundament, încă din scenariu, din care decurge, însă nu lesne, nu „de la sine”, absolut tot ce distinge această creaţie a artei ecranului: esenţială şi necesară subliniere, acordând verbului a crea întreaga sa plenitudine semantică.

Unic supravieţuitor al echipajului unei nave britanice scufundate de un submarin german, mecanicul Murphy nu pare prin nimic destinat înălţării la o eventuală postură eroică, e destul de fragil, sub tratament medical sever după solitara odisee a salvării sale, doar el, din măcelul în care pieriseră, sub ochii săi, ceilalţi camarazi. Un al doilea supravieţuitor este la rându-i împuşcat mai târziu de către comandantul aceluiaşi submarin inamic, situaţie ce subliniază şi mai apăsat, dar perfect tacit, ipso facto, condiţia de moştenitor exclusiv (Murphy) al unei datorii morale de neprescris, faţă de toţi aceşti morţi ai săi (ar fi putut fi unul dintre ei). Pentru că ar fi avut dreptul la un statut de prizonieri, cruţându-li-se vieţile. Descoperirea avionului, încă funcţional (după reparaţii datorate protagonistului), şi reapariţia submarinului în apele Orinoco îi inspiră războiul său personal. Fără urmă de „poză” eroică, dar cu o de neabătut rectitudine, treptat frizând cu ochii celorlalţi, „nebuniei” iluziei de reuşită a unui prim atac urmându-i distrugerea avionului de către submarinul neatins de „bombardamentul” artizanal al lui Murphy, barja lui Louis le va întoarce nemţilor propria torpilă eşuată intactă pe plajă, distrugând submarinul şi încheind astfel războiul lui Murphy, la numai câteva ceasuri după capitularea oficială a Germaniei, o pace care, speraseră cei „vânaţi” cu intransigenţa de protagonist, să-i apere de ofensiva acestuia. Ethos patriotic? Sau răzbunător? Nu, pur şi simplu omenesc, de o fermă şi nelocvace fraternitate virilă. La manşa hidroavionului, Murphy are, fără cuvânt, doar facies, ochi şi trup febricitant, ceva de Ahab al lui Melville, submarinul-ţintă obsesivă e un alt fel de „Moby Dick”, al său. Inteligenţă a ideii, încă din scenariu, sobrietate şi laconism de o mare forţă şi bogăţie a sugestiilor de profunzime accesibile artei actoriceşti, echilibru de subtile nuanţări în viziunea regizorală, calităţi aşadar intercomunicante, se înmănunchiază într-o sinteză artistică, una de excepţie, în portretistica via behaviour a unei frumuseţi omeneşti interioare, rareori accesibilă filmului, încă şi mai rarisim literaturii, la o astfel de măsură a firescului şi adevărului.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar