Răzbunarea baltagului

Cam aşa apare baltagul în destinul limbii române. Astăzi aproape uitat, baltagul a avut epoca lui de glorie şi triumf. Cuvântul este împrumutat de la turci, scriu dicţionarele (tc. balta, baltak), dar obiectul ca atare, mai bine zis arma, a existat de bună seamă cu mult înainte. Nu ştim cum se va fi numit. B.P. Haşdeu (şi vreau să cred că de data asta are dreptate, nu e o năzăreală, ca în alte supoziţii ale savantului) presupune că nu am luat neapărat vocabula de la osmanlâi, ci mai probabil s-o fi împrumutat din vreun dialect turcic medieval, bunăoară de la cumanii sau pecenegii trăitori pe aici cu sute de ani înaintea otomanilor.

Să încerc să-l descriu, fiindcă mulţi l-au uitat. Îmi aduc aminte cum, în activitatea mea de profesor de gimnazială, când venea vorba de Baltagul lui Sadoveanu, mergeam la şcoală cu un baltag, ca să-l arăt copiilor. Nu, nu vă speriaţi – era un baltag artizanal, o jucărie de lemn, pe care-o cumpărasem într-o excursie prin Bucovina. Copiii chiar nu ştiau cum arată un baltag.

Baltagul a fost la început semnul distinctiv al rangului boieresc de agă (înlocuit apoi, în vremea domniei lui Grigore Ghica, de topuz – buzdugan), apoi a devenit armă haiducească şi ciobănească. Cel mai adesea, baltagul este o secure cu două feţe, un toporaş cu coadă lungă şi cu două ascuţişuri, unealtă sau armă purtată la brîu sau la oblîncul şeii. Face parte dintre armele ciobăneşti de bază: băţul sau bâta, caţa şi baltagul. Arma favorită a haiducului era baltagul, după cum reiese din multe cântece populare. Haiducul Vâlcan doarme: „Cu baltacul la călcâi,/ Cu hangerul căpătâi,/ Cu mustaţa resfirată/ Şi cu barba destrămată.”

În Doina haiducului, bieţii ţărani, plini de vise irealizabile transpuse în cântece difuze, născocesc stihuri ale răzbunării şi beatitudinii morţii: „Dat-a frunza fagului,/ Pus-am cruce satului/ Şi coadă baltacului,/ Că am gândul dracului/ Asupra bogatului” (hm, actuale gânduri!).

Iar în balada Stanciu haiducul găseşte soluţia împotriva poterii: „Ştiu poterii ce-am să-i fac:/ Am pus mâna pe baltag/ Şi m-am vârtit rotiliţă/ Ş-am scăpat de-o poteriţă”.

Apoi cuvântul a intrat şi în contexte degradate, mai de mahala, ca în hora Mariţica din Ploieşti (un fel de Miţa Baston). Mariţica, fiind întrebată cum trăieşte cu bărbatul, răspunde: „-Trăiesc bine ca cu dracul,/ Că ş-aseară mi-a spart capul,/ Mi-a spart capul cu baltacul”.

Şi, dacă vorbim de baltag, nu putem să nu pomenim de romanul cu acelaşi nume al lui Sadoveanu. De fapt, securea cu două feţe, obiect-Janus, este des pomenită în toată opera sadoveniană. Baltagul este purtat de paznicii domeniilor sacre, de contact (pădurarii, şapte la număr, din Nunta domniţei Ruxanda), sau de gărzile de corp (precum cea a lui Kesarion Breb din Creanga de aur). Însă baltagul nu este purtat niciodată de către iniţiaţi. Dar mai bine explică Profesorul Mircea Ţuglea, cel dispărut de curînd în condiţii tragice (s-a înecat astă vară în Marea Neagră): „Îl putem vedea, la Sadoveanu, ca subiect al unei topometrii mitice („Îşi măsurau iazurile cu bătaia săgeţii, prisăcile în poieni cu baltagu­rile”, în Viaţa lui Ştefan cel Mare). În romanul care‑i poartă numele, balta­gul îndeplineşte mai multe funcţii. Apar, de altfel, două baltaguri, unul pe care‑l poartă Gheorghiţă, binecuvântat de părinte şi păstrat, aparent, cu un scop precis („acela‑i pentru altceva”), dar folosit într‑un mod cu totul prozaic („trage baltagul şi păleşte‑l”). Al doilea baltag este deopotrivă armă a crimei şi a răzbunării ei, armă pe care „e scris sânge” şi pe care se „ceteşte ceva”. Precum se vede, baltagul are şi el dublu statut, fiind semnificant într‑o ordine simbolică, dar şi obiect al uneia sintactice. Este, cu alte cu­vinte, dublu determinat”.

Cam atât despre baltagul distrugător şi oblăduitor, căci cele două tăişuri sunt simbolul oricărei puteri, de la cea dumnezeiască la cea omenească; este viaţa şi moartea, care loveşte fulgerător, precum fulgerătoare, pe o clipă, este şi fericirea noastră omenească. Vitoria Lipan îi spune fiului Gheorghiţă: „Nu uita s-ascuţi baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul”. Asta am voit să fac aici: să ascut puţin baltagul în cuvinte, ca să-i redau ceva din frumuseţea de odinioară, din sclipirea ca o mîntuire a tăcutei şi extaticei răzbunări.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist