Realitate, literatură şi, cu precădere, curaj

Nu aş spune că, după standardele noastre culturale, americanul Mitch Albom este un scriitor de primă mână. Noi – împreună cu alţi europeni – credem încă în prioritatea aşa-zisei „literaturi înalte” în faţa – nu o dată peiorativ – numitei „literaturi de succes”. Există suficiente argumente raţionale de susţinere a acestui punct de vedere, aşa încât nu voi irosi nici spaţiul Ziarului de Iaşi, nici timpul dumneavoastră, pentru a juca, ipocrit, rolul de avocat al diavolului. Cert rămâne doar faptul că, peste Ocean, cele două concepte s-au suprapus. Adică nu te prea poţi (auto)intitula „scriitor” („de succes” ar completa deja pleonastic noţiunea) fără să vii cu dovada clară a tirajelor fabuloase, ieşite la edituri de prestigiu, şi a conturilor din bancă (pe măsură) ce însoţesc, obligatoriu, frenezia impactului de piaţă. Albom, la cei şaizeci şi trei de ani ai săi, corespunde întru totul profilului, deşi, repet, romanele sale nu intră neaparat în top-urile literare ale criticii serioase din Europa (şi, prin iradiere, din România). Tuesdays with Morrie/ Marţi cu Morrie (din 1997, tradus, în România, la Humanitas) şi The Five People You Meet in Heaven/ Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Paradis (din 2003), cărţile de ficţiune cele mai reprezentative publicate de scriitor, nu trec, estetic vorbind, de palierul melodramelor postindustriale, unde alienarea consumeristă constituie subiect de disecţie şi contemplare filozofică. Totuşi, în Statele Unite, ambele au furnizat scenarii de ecranizare (pentru televiziune), aducând, pe platourile de filmare, nume de referinţă (Jack Lemmon, Hank Azaria, Jon Voight ş.a.) şi producând un interes public imens. Însăşi Oprah Winfrey (alas!) a recomandat primul roman audienţelor americane, în faimosul ei talk-show, numindu-l „cartea anului”.

Interesant însă, Mitch Albom, editorialist sportiv de formaţie, a devenit autor de literatură destul de târziu (abia în 1997) şi cumva din întâmplare. Într-o seară, îşi descoperă, absolut incidental, pe un canal de televiziune (ABC), un fost profesor de facultate dând un interviu referitor la o boală necruţătoare („scleroză multiplă”), de care universitarul în cauză suferă în stadiu terminal. Viitorul scriitor e impresionat, deoarece Morrie Schwartz, omul din spatele ecranului, fusese profesorul lui favorit. Mai mult, tânărul Mitch apucase să-i promită, la absolvire, că va ţine negreşit legătura cu el, dar, copleşit de rigorile existenţei sociale, nu reuşise să-şi onoreze cuvântul dat. Ca atare, Albom ia o hotărâre neaşteptată şi mai degrabă atipică pentru un individ cu bune premise de ascensiune profesională. Deşi locuieşte şi lucrează în Detroit, îl va vizita pe Morrie, în fiecare săptămână (marţea), la Boston. Decizia trebuie interpretată nu numai emoţional, ci şi subliminal. Mitch are un frate, Peter, bolnav de cancer, care s-a izolat de familie, plecând în Europa şi nepermiţând apropiaţilor să pătrundă în intimitatea suferinţei lui. De aceea, putem bănui la Albom şi un capital uriaş de compasiune – neconsumat – transferat simbolic spre bătrânul Morrie. Oricum ar fi, subiectul romanului (Tuesdays with Morrie) s-a născut în acest mod, ţesând, estetic, firele realităţii imediate, realitate care ar fi putut, altfel, să „se rostoglolească”, neştiută, pe coridoarele întortocheate, întunecate şi, ultimativ, ferecate ale subconştientului.

Onest, Mitch Albom nu schimbă nici măcar numele personajelor sale. El e chiar „Mitch”, fostul student venit, cu regularitate săptămânală, la bătrânul său profesor, „Morrie” (Morris Schwartz), pentru o ultimă lecţie – de data aceasta de viaţă propriu-zisă, scăpată, prin natura circumstanţelor, de sub controlul depersonalizant al academismului. Nu aş vrea să ratez elementul de „postmodernitate” implicită din construcţia artistică a lui Albom: ieşirea din aulă şi revenirea în agora reprezintă un vis (încă nu în totalitate materializat) al multor generaţii de scriitori. Literatura autentică, sugerează ei, nu se poate ivi decât pe baricadele vieţii, în tranşeele realităţii brute. Marţi cu Morrie impune, prin urmare, ideea atât implicit (ca metaforă de context), cât şi explicit (ca variantă de literatură-„jurnal de front”, cum ar veni). Datorită „maieuticii” din fiecare marţi a bătrânului profesor, Mitch (personajul, autorul) îşi recuperează, anamnetic, umanitatea – ocultată odinioară de spectrul alienant al competiţiei sociale „robotizate”. În concluzie, radiografia morţii prilejuieşte, prin dimensiunea epicureică a venerabilului Morrie, o exaltare triumfalistă a vieţii. Nu întâmplător, Albom îi dedică romanul fratelui bolnav, Peter, „cel mai curajos om pe care îl cunosc”. Curajul aşadar! Această virtute, iată, supremă a lumii în care trăim.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi