Regatul Unit: sfârşitul unei epoci

Criza Suezului, Beatles, victoria Angliei la Cupa Mondială de fotbal, intrarea (şi apoi ieşirea) Regatului Unit din Uniunea Europeană, thatcherismul şi blairismul, Lady Di, rolul James Bond jucat succesiv de opt staruri de cinema, decolonizare şi internet, primul test britanic cu arma nucleară şi referendumul pentru independenţa Scoţiei – şi lista ar putea continua. Toate acestea sunt asociate celor şapte decenii de domnie a Reginei Elisabeta a II-a, încheiată pe 8 septembrie. A fost, din aproape toate punctele de vedere, o domnie care s-a contopit cu epoca postbelică a Regatului Unit.

E uşor să spui că, într-o monarhie constituţională, capul statului trebuie să fie un simbol al naţiunii. Mai greu este să defineşti ceea ce ar trebui să facă el sau ea, astăzi, pentru a se achita de această îndatorire, pentru că nu este suficient să-i imite pe monarhii din prima jumătate a secolului trecut. Supuşii sunt, astăzi, mult mai puţin deferenţi decât în 1952, când prinţesa Elisabeta era chemată să se întoarcă din drumul către Antipozi, pentru a prelua tronul şi a-şi conduce pe ultimul drum tatăl regal.

Şi, în cazul Elisabetei a II-a, nu e vorba doar de supuşi (cetăţeni). Capul unui fost mare imperiu global şi familia sa reprezintă un subiect legitim de interes pentru sute de milioane de oameni răspândiţi pe toate meridianele. De aici nu e decât un pas până la o familiaritate cu publicul pe care o întâlnim mai degrabă în cazul starurilor rock sau de cinema. Regina a apărat cum a ştiut mai bine, fără a fi scutită de greşeli, demnitatea monarhiei, chiar dacă a fost uneori sabotată de membri ai propriei familii. Rezerva şi distanţa nu aveau cum să fie populare, dar s-ar putea ca, pe fond, aceasta să fi fost soluţia corectă.

Una dintre cele mai importante moşteniri pozitive ale acestei domnii vizează planul constituţional. Monarhul trebuie să contribuie la armonia între instituţii şi să ofere opiniei publice o certitudine foarte importantă: aceea că disputele între politicieni şi partide – extrem de contondente în Regatul Unit – nu ameninţă stabilitatea sistemului. Este o îndatorire pe care Elisabeta a II-a şi-a onorat-o cu distincţie, în ciuda circumstanţelor adesea dificile. Presiunea a fost mai mare în ultima parte a domniei: discuţiile despre pacificarea Irlandei de Nord, referendumul scoţian şi cel pentru ieşirea din UE au generat, toate, solicitări de implicare a Coroanei. Au fost şi apeluri la susţinerea de către familia regală a unor cauze sociale legitime, dar care nu întruneau consensul societăţii. În toate aceste situaţii, Regina, prinţul de Wales şi ceilalţi membri marcanţi ai familiei regale au păstrat o rezervă adecvată şi nu s-au lăsat angrenaţi în jocuri politice care le-ar fi ştirbit credibilitatea.

Elisabeta a II-a a fost sinceră şi convingătoare în încercarea sa de a apăra şi promova valorile britanice, dar avea la îndemână prea puţine instrumente pentru a se erija într-un model pentru societate. Monarhilor constituţionali din deceniile trecute li se putea cere, pe bună dreptate, să facă această încercare. Dar schimbarea socială din aceste şapte decenii a fost prea mare pentru ca o singură persoană, fie ea şi inteligentă, şi bine intenţionată, să o poată accepta şi întruchipa. De aceea, Elisabeta a II-a a procedat corect alegând cartea distanţei – e vorba, desigur, de distanţa culturală. Le-a revenit membrilor mai tineri ai familiei, începând cu propriii copii, această dificilă misiune. Acum, regele Charles al III-lea va trebui să-şi găsească propria poziţie de echilibru: ea nu va putea fi cea aleasă de mama sa, pentru că noul rege are un capital (şi un bagaj) de imagine incomparabil mai mare decât cel al prinţesei moştenitoare din 1952.

Moartea reginei Elisabeta şi începutul domniei regelui Charles vor duce, pe termen scurt, la o creştere notabilă a ataşamentului britanicilor faţă de monarhie şi, probabil, la o întărire a ţesăturii sociale. În timp, însă, sursele de conflict şi divizare îşi vor face simţite efectele, iar noul rege se va vedea pus în faţa unei probleme oarecum similare cu cea de la începutul anilor 1950: dată fiind semnificaţia constituţională şi culturală a monarhiei, cum să acţioneze în aşa fel încât să contribuie la întărirea comunităţii? Instrumentul monarhului constituţional nu poate fi non-acţiunea şi pasivitatea, el trebuie să includă dialogul cu opinia publică. Un dialog în care, de regulă, monarhul vorbeşte mai puţin – dar ascultă mereu.