Relaţiile transatlantice şi dilemele germane în materie de valori şi interese

Într-un articol apărut la începutul noului an în "The New York Times", jurnalista germană Anna Sauerbrey se întreba dacă asistăm la decesul relaţiei transatlantice. Şi dacă Europa este pregătită pentru o eră post-atlantică. Întrebări care probabil nu sunt nicăieri mai relevante ca în Germania. O ţară care în forma sa actuală, o robustă democraţie liberală, este produsul prezenţei americane post-belice pe continent. Fără Statele Unite nu ar fi existat cu siguranţă o Germanie de Vest, fără podul aerian american nu e clar ce s-ar fi întâmplat cu un Berlin Occidental supus blocadei sovietice şi fără încuviinţarea Washingtonului nu s-ar fi produs unificarea germană. Or, cu toate acestea, în Germania există de o bună bucată de vreme un puternic curent anti-american. Pe care, deloc surprinzător, retorica contondentă a lui Donald Trump la adresa Berlinului nu a făcut decât să-l amplifice. Însă, trebuie spus cu onestitate că acest curent a apărut mult înainte ca Donald Trump să ajungă la Casa Albă. Acest curent pleacă de la o viziune caricaturală asupra Americii în timp ce se arată mult mai tolerant faţă de derapajele cu adevărat severe de la valorile liberale existente în Rusia şi China. Mai mult, există voci, precum cea a fostului preşedinte BERD, francezul Jacques Attali, care sugerează că Europa ar trebui să se asocieze cu China împotriva Americii.

Anna Sauerbrey relevă cele două naraţiuni fundamentale care domină discursul public german privitor la relaţia transatlantică. O facţiune este de părere că perioda dificilă marcată de era Trump reprezintă doar un impas pasager şi că lucrurile vor reveni mai târziu la normal. Într-un document programatic intitulat "Trans-Atlantic Manifesto" cei în cauză susţin că relaţia transatlantică este "crucială pentru ordinea liberală" fiind în acelaşi timp esenţială în a tempera temerile europenilor faţă de statutul Germaniei de putere dominantă pe vechiul continent. În fine, semnatarii documentului subliniază o idee care pare să se fi pierdut complet pe drum în actuala atmosferă încinsă întreţinută de desele şi controversatele declaraţii ale preşedinelui Trump, făcute mai ales pe Twitter: în ciuda nuanţărilor inevitabile, a noii retorici de la Washington, valorile dominante din Statele Unite şi Europa sunt în fond similare.

Se fac frecvent trimiteri la declaraţiile controversate ale lui  Donald Trump. Pe bună dreptate. Însă asta se întâmplă în timp ce unele, la fel de nefericite, ale unor personalităţi proeminente din Europa trec neobservate. De pildă, comisarul european Gunther Oettinger, altfel coleg de partid în CDU cu unul dintre semnatarii "Trans-Atlantic Manifesto", Norbert Rottgen, preşedintele Comisiei de Afaceri Externe din Bundestag, spunea într-un interviu recent acordat Der Spiegel că adâncirea integrării din UE este o necesitate din perspectiva "competiţiei cu Pentagonul şi Silicon Valley, pe de o parte, şi cu China pe de alta". Dincolo de faptul că Statele Unite şi China sunt aşezate practic pe acelaşi plan în categoria "adversari" (din care, poate nu întâmplător, lipseşte Rusia!) e total neclar în ce fel de competiţie se află ţările din UE cu Pentagonul. Până acum trăiam cu convingerea că umbrela de securitate americană a fost, şi este încă, un ingredient esenţial al prosperităţii şi libertăţii de care se bucură europenii! 

Cealaltă tabără, în care una dintre figurile de frunte este actualul ministru de externe german, Sigmar Gabriel, crede din contra că actuala distanţare transatlantică va continua şi în epoca post-Trump aşa că Germania trebuie să-şi regândească considerabil priorităţile în politica sa externă şi, împreună cu Franţa, să repoziţioneze fundamental Europa din punct de vedere geopolitic. Într-un interviu acordat pe 8 ianuarie săptămânalului Der Spiegel, Sigmar Gabriel explică încotro se îndreaptă lumea într-o ordine "post-americană" şi care sunt costurile unei potenţiale noi abordări în materie de politică externă. Impactul fiind unul cu reverberaţii importante în interiorul UE, mai ales pe frontul estic. "Ne-am obişnuit să criticăm adesea Statele Unite, de multe ori justificat, pentru rolul său de jandarm mondial. Acum vedem însă ce se întâmplă dacă Statele Unite se retrag. Nu există vacuum în politica internaţională. Locul lăsat liber de americani este ocupat imediat de alte puteri. În Siria, Rusia şi Iranul, de China atunci când e vorba de comerţul global."

Până acum Europa, cu precădere Germania, a fost în poziţia privilegiată de a-şi construi o politică externă fundamentată aproape exclusiv pe valori, ceea ce i-a atras aplauze la scară globală, în timp ce alţii şi-au asumat  "treburile murdare" de "realpolitik", după cum descrie plastic situaţia jurnalista germană Christianne Hoffmann. Şi e limpede pe cine a avut în principal în vedere: Statele Unite. În noul context, Germania, şi prin extensie UE, va fi pusă în situaţia de a trebui să aleagă în destule ocazii între valori şi interese. Care sunt implicaţiile? Cel puţin din perspectiva Germaniei, a cărei sănătate economică depinde esenţial de prezervarea unui cadru de comerţ global deschis şi transparent cu reguli clare, China a devenit o preocupare mult mai serioasă decât Rusia. De altfel, crede Sigmar Gabriel, China este singura ţară care are cu adevărat în acest moment o strategie geopolitică. China este cea care, deşi pozează într-un mare campion al globalizării, blochează sistematic accesul altora pe piaţa sa internă şi care subvenţionează netransparent corporaţiile autohtone sprijinindu-le în demersul lor de scoatere de pe piaţa globală a competitorilor din Occident. China este cea care prin mijloace atât legitime, cât şi neortodoxe este într-o cursă susţinută de a obţine tehnologii avansate dezvoltate în Occident. Aşa se explică şi de ce am asistat recent şi în America, şi în Germania, la blocarea unor achiziţii cu impact potenţial asupra securităţii naţionale.

Decuplarea de Statele Unite şi teama faţă de China ar putea pune în aceste condiţii Germania, şi prin extensie UE, în poziţia de a "normaliza" relaţiile cu Rusia, o importantă piaţă de desfacere pentru industria germană şi care nu este, la fel ca China, o ameninţare în plan economic. Preţul ar putea fi renunţarea la sprijinirea Ucrainei şi acceptarea faptului că Moscova are "interese legitime" în regiune. Dar oare lucrurile se vor opri aici? Ceea ce va crea probleme serioase în Est, mai ales în România şi Polonia, ţări care vor avea dificultăţi tot mai mari să împace apartenenţa la o Uniune Europeană, sub comandă franco-germană, cu interesele lor de securitate pe care doar America le poate garanta, în condiţiile în care cele două se îndepărtează tot mai mult una de alta.