Resuscitare în stil italian

Colegul meu de la Italiană, Hanibal Perscorilovici, se plimba îngândurat deunăzi prin parcarea principală a Universităţii. Avea o expresie speriată atunci când m-am apropiat să-l salut. L-am întrebat, desigur, dacă totul era în ordine. „Păi, nu prea”, mi-a răspuns cu sinceritate profesorul. „Am revenit ieri dintr-un scurt stagiu de cercetare la Universitatea din Padova şi mă simt încă marcat de o experienţă pe care am trăit-o în ultima zi de stat acolo.” „Ce experienţă?” am întrebat, fireşte. „Mergeam, în jurul amiezii, pe lângă sediul Rectoratului – faimosul Palazzo del Bo. Plănuiam să intru la Café Pedrocchi. Pe aleea pietonală dintre cele două clădiri, observ două personaje ciudate. O fată tânără căra în spate o bătrână ce sugera, prin aspectul ei inert, măcar catatonia, dacă nu chiar starea de incompatibilitate cu viaţa, cum definesc medicii de la Urgenţe moartea. Uimirea mi-a fost şi mai mare atunci când tânăra, zărindu-mă, mi-a zâmbit cu multă afecţiune. ’Domnule profesor, domnule profesor, vai, ce bucurie să vă întâlnesc aici! Ce faceţi?’ a strigat ea în limba română. S-a oprit, a coborât-o, abil, pe bătrână în braţe şi apoi a aşezat-o, cu grijă, pe o bancă, sprijinind-o cu capul de un felinar stradal învecinat. Am avut senzaţia stranie că m-aş afla de fapt la Londra, la muzeul figurilor de ceară, Madame Tussauds, unde un angajat destoinic mută păpuşile de colo-colo pentru curăţenia generală. Domnişoara mi-a sărit literalmente în braţe, cu un entuziasm care m-a înduioşat pur şi simplu. ’Domn’ profesor’, a explicat, ’v-am fost studentă în urmă cu opt ani. Mi-aţi predat Renaşterea italiană, un curs minunat. Privind-o atent, am reuşit să o localizez. Îmi fusese, într-adevăr, studentă. Nineta. Nineta Orfan. O fată deosebit de simpatică şi inimoasă.”

Hanibal a făcut o pauză înainte de a-şi continua bizara naraţiune: „Am întrebat-o, normal, ce era cu ea acolo. Mi-a fost jenă să mă uit în direcţia bătrânei încremenite, dar ochii stingheriţi mi-au trădat pesemne curiozitatea, întrucât Nineta m-a lămurit, cu o naturaleţe absolută. ’Nu-mi găseam slujbă nicăieri în ţară, cu italiana, domn’ profesor. N-am avut încotro. M-am înscris la o agenţie de îngrijitoare de bătrâni din Peninsulă şi, după o vreme, s-a ivit această poziţie de badante la doamna pe care o vedeţi. M-am bucurat nespus, numai că, ajungând eu în Padova, după două zile de călătorie cu microbuzul, mi s-a furnizat o surpriză de proporţii. Am găsit familia viitoarei mele angajatoare plângând. Mi-au spus că doamna tocmai murise. Se aflau strânşi cu toţii în jurul patului stră-străbunicii lor în vârstă de 107 ani, îmbrăcaţi în negru şi cu lumânări în mîini. Popa lor catolic citea rugăciuni în latină. Un moşneag tremurător, fiul doamnei, mi-a comunicat că le părea rău şi că îmi vor achita cheltuielile de deplasare. Am simţit că mă prăbuşesc. Nu puteam accepta o astfel de farsă din partea destinului. Am ţipat că se înşală. Până şi preotul s-a oprit, tulburat, din bolboroseală. Am precizat ferm că noi, românii, avem tehnici speciale de resuscitare şi solicit, ca atare, să mi se acorde şansa de a o readuce la viaţă. Nu ştiu nici acum dacă gestul moşuleţului tremurător, cu mâna, către mine a constituit o permisiune de a-mi încerca dibăcia medicală pe proaspătul cadavru al mamei sale ori fusese doar un spasm. Eu m-am şi aruncat în pat, declanşând o cascadă disperată de palme peste faţă, masaje cardiace şi urlete de înviorare asupra doamnei Pepetta. Într-un târziu, spre groaza tuturor, femeia a deschis ochii şi a înţepenit în facies-ul ăsta pe care-l puteţi sesiza şi dumneavoastră în clipa de faţă. Aşa a rămas de atunci încoace, adică de mai bine de un an. Nu ştiu, sincer, dacă a înviat sau nu, dar, cu certitudine, eu am devenit eroina familiei şi a întregului cartier.’”

Perscorilovici s-a oprit iarăşi. Şi-a reluat povestea foarte şovăitor: „Nineta mi-a relatat amănunte şi mai teribile. A zis că are un program riguros cu bătrâna în fiecare zi. Gimnastică, plimbări (episod în derulare chiar la întâlnirea noastră!), mese regulate. A spus că-i găteşte fasole bătută ca la ea acasă, la Huşi. Nu ar fi sigură că doamna Pepetta o înghite cu adevărat, dar, cum-necum, porţia (generoasă) dispare din farfurie mereu. Mi-a zis că-i citeşte şi-i cântă seara, înainte de culcare, cu toate că somnul rămâne o chestiune relativă în cazul respectiv – bătrâna stă, invariabil, cu ochii deschişi!…” „Cam sinistru, Hanibal, admit”, am comentat eu. „Totuşi Nineta pare fericită, nu înţeleg de ce eşti atât de răscolit de întâmplare.” „Ba nu, nu înţelegi!” a replicat profesorul speriat. „E vorba despre clipa în care ne-am despărţit. Nineta a luat-o pe Pepetta, din nou, în cârcă, iar aceasta din urmă, îţi jur, a întors capul brusc înspre mine. Parcă era Cidul călare, mort şi îmbălsămat, în ultima lui luptă cu maurii. A rânjit sardonic şi mi-a arătat degetul mijlociu de la mâna dreaptă, descărnat, ridicat cu energie în sus…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi