Reţete literare

„Sub raport strict literar – scrie criticul Nicolae Manolescu în editorialul său din România literară, nr. 28 din 7 iulie 2023, intitulat Poezie şi „poezie” – m-a convins o idee a lui G. Călinescu despre doza de conformism necesară în toate operele inovatoare dacă vor să fie într-adevăr capodopere, explicându-mi, astfel, mie însumi de ce avangarda n-a produs nici o capodoperă şi nici un mare poet.”

Cred că aici G. Călinescu are dreptate. E nevoie, într-adevăr, de o anumită doză de conformism într-o scriere literară, fie ea poezie sau proză, care să-i confere coerenţa necesară pentru decriptarea mesajului ei de către cititor. Ca să nu vorbim de critică literară, care are, într-adevăr, nevoie de coerenţă. (În paranteză fie spus, încă nu a apărut o critică literară dadaistă, nici suprarealistă. Şi aceasta deoarece orice analiză critică se bazează mai întâi pe raţiune, apoi pe intuiţie. Critica nu explorează subconştientul şi nici inconştientul uman. Sau dacă le explorează, le explorează la nivel analitic, dar nu face din ele motorul ideilor şi exegezelor critice. Dar încă nu e timpul pierdut, aşa cum arată câmpul literar astăzi, cu siguranţă o să apară şi critica dadaistă, însoţită fiind, ca orice fenomen politic, social sau cultural ce lunecă dacă nu spre farsă, atunci spre kitsch, de un fond de zgomot adecvat.) Având în vedere astfel de tendinţe, sunt de părere că la aserţiunea lui G. Călinescu ar mai trebui adăugat ceva, şi anume: doza de conformism nu trebuie absolutizată, ea nu poate deveni un termometru pentru depistarea capodoperelor. Aici nu există nici proporţii de aur, nici alte combinaţii magice. Fiecare capodoperă îşi are doza ei de conformism. După cum conţine şi doza de nonconformism. Proporţia variază de la o operă la alta. Fără acest balans, ar exista riscul ca mesajul unei scrieri literare să devină atât de previzibil, încât paginile, dincolo de artificiile literare, mai mult sau mai puţin spectaculoase, să fie plicticoase, căzând în platitudine, sau, în cazul unui procent mai mare de nonconformism, opera literară să sufere de incongruenţă, căzând în extrema opusă.

Doza de conformism nu-i oferă însă unei opere literare inovatoare decât o ramă, care să strângă într-o formă logică explozia de pulsaţii şi imagini ce vin din subconştientul autorului. Probabil că fără acest cadru pulsaţiile s-ar împrăştia fără să lase urme în eter.

Şi apoi mai e un fapt asupra căruia aş vrea să mă opresc: când vorbeşte de doza de conformism necesar, probabil că G. Călinescu se referă doar la opere literare. Nu ştiu dacă observaţia divinului critic are în vedere doar spaţiul literar românesc sau se referă şi la alte literaturi, mai mari sau mai mici.

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Manolescu, criticul are, în mare parte, dreptate. Cel puţin la noi, avangarda, cu toată admiraţia pe care o nutrim faţă de acest fenomen, nu a produs nici un mare poet şi nici o capodoperă. Ar putea să existe, totuşi, o excepţie: Urmuz. Scrierile sale sunt mici bijuterii literare. Ele nu au nici o doză de compromis, dar se apropie de ceea ce numim capodopere. Şi dacă au un defect, atunci acest defect poate fi numit perfecţiune formală. Sintetizând, aş putea spune că textele lui Urmuz sunt un fel de perpetuum mobile ce se naşte din gol şi se pierde în gol – aceasta e senzaţia pe care mi-o lasă Urmuz. Atât Tudor Arghezi – în special cel din romane şi pamflete –, cât şi Ion Barbu, şi pe alocuri, Bacovia, şi-au „actualizat”, în mod conştient sau mai puţin conştient, operele prin însuşirea unor tehnici ce vin dacă nu din dadaism, atunci din surrealism, depăşind astfel graniţele curentelor literare în care au fost cuprinşi. Ca să nu mai vorbim de poeţii generaţiei lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, şi de poeţii optzecişti sau nouăzecişti, probabil, şi douămiişti. Avangardiştii au săpat solul pentru poezia care a venit după ei. Dacă poezia generaţiei şaizeci pare să se fi aşezat în matca ei, în privinţa optzecismului apele sunt încă tulburi. A trecut prea puţin timp istoric de la apariţia acestei generaţii, ca să putem judeca obiectiv lucrurile. Suntem încă în miezul evenimentelor. Dar, desigur, odată cu trecerea timpului, creaţia optzeciştilor se va decanta şi ea. După un deceniu sau două, când vom avea mai multe repere, inclusiv cele legate de evoluţia generaţiilor viitoare, vom aşeza şi poezia optzecistă în raftul cuvenit. În ceea ce priveşte literatura universală, aici avangarda a dat, pare-se, câteva capodopere. Şi când spun asta, mă refer în primul rând la romanul Ulise al lui Joyce, apărut în anul 1922, în acelaşi an când au văzut lumina tiparului şi Urmuz, la Veghea lui Finnegan (1939), dar şi la romanul lui Canetti Orbirea, editat în 1935. Şi Ulise, şi Veghea lui Finnegan, dar şi Orbirea forţează limitele percepţiei realităţii, punând accentul pe dialogul interior, purtat la nivelul subconştientului. Am putea da şi un alt exemplu: Kafka. Deşi, în cazul lui Kafka avem de-a face cu o scriitură aproape clasică, dar fondul e altul. Am mai putea da şi alte exemple, înscriindu-le în marja scrierilor aparţinând avangardismului.

Dacă în cazul literaturii, lucrurile sunt interpretabile, în cazul artelor plastice ele sunt ceva mai clare. Nu trebuie să stăm prea mult pe gânduri, pentru a afirma că artiştii plastici avangardişti au creat nenumărate capodopere. Aici e, probabil, diferenţa de impact dintre imagine şi cuvânt. Imaginea are un impact direct asupra intelectului, pe când cuvântul are nevoie de un aşternut logic. E mai uşor să transmitem imagini din subconştient, decât mesaje pervertite prin cuvânt.

În domeniul artelor plastice nu mai putem vorbi despre inexistenţa marilor creatori sau de inexistenta capodoperelor. După cum nu putem vorbi nici despre doza necesară de conformism. În arta plastică a sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, conformismul nu a mai fost necesar. Să ne gândim numai la tablourile lui Van Gogh, la cele ale lui Kandinski, la capodoperele create de Miro, Matisse, Edvard Munch, Kazimir Malevich, Paul Gauguin, Modigliani, Paul Klee, Brâncuşi, Chagall, Pablo Picasso sau la surrealismul lui Dali. Ceea ce nu a permis lipsa de logică în literatură, a permis explozia imagistică realizată prin survolarea subconştientului în arta plastică, de unde abundenţa capodoperelor realizate de artişti care fie au anticipat, fie au teoretizat şi practicat avangardismul e copleşitoare. Arta a renăscut în urma experienţelor avangardiste şi odată cu arta a renăscut şi literatura. Probabil că opera lui Joyce n-ar fi apărut, dacă n-ar fi apărut dadaismul.

Dar sintagma lui G. Călinescu merită să fie întoarsă şi pe dos şi aplicată scrierilor clasice. Enunţul ar suna cam aşa: orice operă literară are nevoie de o anumită doză de nonconformism, care să-i tulbure apele şi asta fiindcă atât adevărul, cât şi viziunea autorului despre lume se ascund undeva în angoasele sale. În momentul când tulburi profunzimea apelor, peştii se ridică la suprafaţă. Aşa se întâmplă şi lucrurile ascunse percepţiei cititorului. Prea multă limpezime strică. O operă de artă are nevoie în interiorul ei de anumite vertijuri şi curenţi care s-o anime periodic, aducând-o în actualitate. Marii artişti ascund în operele lor miraje care nu se lasă descoperite la prima vedere. Ele vin atât din interiorul lor, cât şi dintr-o magmă ancestrală depozitată în inconştientul colectiv. La fiecare „recitire” sau vizualizare, opera de artă autentică îşi arată o altă faţă. „În artă, spunea Picasso, nu există nici trecut, nici viitor. Arta care nu este în prezent, nu va fi nici în viitor.” În sensul că în momentul percepţiei trecutul trebuie să fie actual. Trecutul nu trebuie să se evapore în aer odată cu trecerea timpului. Iar viitorul, atunci când va veni rândul lui să intre în actualitate, va trebui să urmeze aceleaşi reguli. În acest sens, dozajul de conformism şi nonconformism trebuie să se adapteze automat la modul de percepţie al generaţiilor aflate în prezentul continuu. Cum percepţia se schimbă, ar trebui să se schimbe şi dozajul. Şi el se schimbă mereu aproape de la sine, fără nici o intervenţie din afară. Odată ce mesajul unei opere de artă e unul care ţine de esenţa general umană, el va fi valabil pentru orice timp şi orice spaţiu. Condiţia pe care trebuie s-o îndeplinească e autenticitatea. Dacă mesajul nu e autentic, ci suferă de falsitate, acest fapt, mai devreme sau mai târziu, va ieşi la suprafaţă şi opera respectivă nu se va mai putea conecta la realitate. „Arta purifică sufletul – afirma acelaşi Picasso – de praful vieţii de fiecare zi.” Prin urmare, în viziunea lui Picasso, aceasta înseamnă actualizarea unei opere de artă. Ea are un rol purificator.

Ajungând cu supoziţiile în acest punct, aş vrea să precizez că articolul meu nu are o miză polemică. Atât ideea lui G. Călinescu referitoare la doza de conformism necesară în toate operele reformatoare, cât şi afirmaţia tranşantă a criticului Nicolae Manolescu referitor la faptul că Avangarda românească n-a produs nici o capodoperă şi nici un mare poet, m-au incitat, determinându-mă să meditez îndelung la această temă. E un subiect cât se poate de actual. Atât de actual, încât mulţi îl evită.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist