Reuniunile ASEAN și G20 şi indicii în privința poziționării față de China și Statele Unite

Într-un articol pentru The New York Times scris după ce la ultimul congres al Partidului Comunist Chineza Xi Jinping și-a consolidat regimul de putere personală, demantelând toate aranjamentele instituționale gândite cu trei decenii în urmă de Deng Xiaoping tocmai pentru a împiedica acest lucru, Bret Stephens îi mulțumește liderului chinez care prin strângerea șurubului ideologic și prin atitudinea vădit mai ostilă față de sectorul privat din economie ar face un cadou, nesperat cu ceva vreme în urmă, Statelor Unite. Observațiile făcute, „Călcâiul lui Ahile al regimurilor ca al tău este că minciunile pe care le spun oamenilor pentru a-și menține puterea devin în cele din urmă minciuni pe care și le spun și lor însele” sau „Dictaturile pot obține, de obicei, obediența, dar au probleme să inspire loialitate, pentru că, după cum sublinia  politologul Joseph Nye, puterea de a constrânge nu este aceeași cu puterea de a atrage” sunt în bună măsură corecte. De altfel, ca o confirmare, vicepremierul Liu He, al cărui mandat expiră în câteva luni, principalul arhitect al politicii de dezvoltare economică a Chinei din ultimul deceniu, a făcut recent, lucru rar în China, un apel la menținerea acestui curs, rejectând ideea de izolaționalism, semn al îngrijorării sale privind o schimbare de atitudine la vârful regimului în ceea ce privește economia.

Apar însă două probleme. Prima este o posibilă supraestimare a provocărilor cu care se confruntă China și a impactului viziunii diferite adoptate de Xi Jinping pentru care controlul absolut al partidului și securitatea au căpătat prioritate absolută. Accentul pus pe dificultățile reale cu care se confruntă China a devenit o narațiune destul de răspândită în ultima vreme. Istoricul Niall Ferguson, generalul McMaster, fost Consilier pentru Securitate Națională în administrația Trump, sunt doar două dintre vocile care văd în asta un pericol, Xi Jinping fiind tentat să rezolve „problema Taiwanului” înainte ca situația internă să devină critică. Însă nu e prima dată când scenarii pesimiste privind evoluțiile din China nu s-au materializat până la urmă.

A doua problemă este aceea că, deși Bret Stephens recunoaște, în oglindă, dificultățile serioase cu care se confruntă America, tinde totuși să le subestimeze. Deși, pe pilot automat, vina este dată din acest punct de vedere aproape exclusiv pe extrema dreapta și pe suprematiștii albi promovarea agresivă a agendei woke, mai ales în ultimul deceniu, este cea care a avut un impact negativ asupra tuturor instituțiilor, de la școli și universități, la Pentagon și corporații, slăbind America din interior și diminuând considerabil prestigiul său în exterior.

Pleiada de lideri care s-au grăbit să vină la Beijing, de la Olaf Scholz (urmat, se pare, în lunile următoare de Emmanuel Macron), la liderul vietnamez Nguyen Phu Throng (care, având în vedere animozitatea tradițională dintre două țări, se spera ca poate fi un potențial punct de sprijin pentru Statele Unite în competiția din regiune) nu pare să confirme așteptările optimiste ale lui Bret Stephens. „China vrea să arate Statelor Unite că izolarea Chinei nu va funcționa; nici eforturile de a muta lanțurile valorice și de aprovizionare din China nu vor funcționa”, a declarat Cheng Li, directorul Centrului pentru China al Brookings Institution. „Acesta este un mesaj politic atât pentru populația Chinei, cât pentru cei din afara Chinei.” Iar vizita lui Scholz la Beijing, în ciuda opoziției din interiorul propriului guvern, dar și din UE, nu face decât să-l întărească. În plus, cancelarul a sprijinit, ignorând obiecții similare interne și altele de la Washington, cumpărarea de către compania de stat chineză Cosco, a unei cote de participare în cel mai mare port german de la Hamburg. O realizare importantă pentru Beijing în demersul de consolidare a giganticului proiect BRI („Drumul mătăsii”) văzut ca o alternativă de comerț terestră care să lege Asia de Europa și Africa la liniile maritime de comerț dominate deocamdată de America.

„Modernizarea nu trebuie să însemne occidentalizarea” i-a spus Xi Jinping președintei Tanzaniei, Samia Hassan, cu prilejul vizitei acesteia la Beijing. Un semnal clar că Xi va promova tot mai agresiv un model de guvernare și societate opus celui occidental, competiția dintre America și China intrând astfel și pe teritoriul ideologic alături de dimensiunea militară, diplomatică, economică, tehnologică. În același timp liderul chinez i-a transmis celui din Vietnam în cursul unui dineu oficial că „partidele comuniste din cele două țări nu trebuie să permită nimănui să intervină în progresul lor”. Ceva ce sună ca un avertisment, dar reprezintă și o reiterare a opoziției față de modelul „democrației liberale” pe care Occidentul îl vedea multă vreme după Războiul Rece generalizat pe plan global.

„Factorii de decizie din aparatul de politică externă al Chinei ar putea pune deja în aplicare o strategie de pregătire pentru «vânturile puternice, apele agitate și chiar valurile periculoase» cu care Raportul politic al Partidului Comunist a avertizat că se vor confrunta”, crede Li Mingjiang, profesor de relații internaționale din Singapore, citat de Wall Street Journal. „Strategia ar implica câștigarea și menținerea sprijinului din partea cât mai multor țări printr-o serie de demersuri, inclusiv în materie de comerț și investiții, și o viziune a unei ordini mondiale care să nu mai fie dominată de Statele Unite.”

În fapt, Statele Unite ar putea avea dificultăți majore să păstreze în siajul lor în confruntarea cu China chiar și aliații din Europa. Ce să mai vorbim pe cei din restul lumii. În cursul unui dialog recent despre Rusia, China și Riscurile geopolitice, fostul premier australian Kevin Rudd, un fin cunoscător al Chinei, și Ian Bremmer, președintele fondator al think tank-ului Eurasia Group, au fost amândoi de părere că Washingtonul nu trebuie să fie prea optimist în această privință. Şansele ca unitatea de acțiune a Vestului manifestată în ceea ce privește Ucraina, care nici ea nu este pe deplin garantată, nu sunt ridicate în ceea ce privește China. Decizia lui Olaf Scholz este un semnal în acest sens. Şi să nu uităm că Angela Merkel s-a pronunțat în repetate rânduri ca UE să rămână neutră în ceea ce privește competiția geopolitică dintre Statele Unite și China. Nici ambițiile Franței, care visează la postura geopolitică de lider al unei „Europe suverane”, nu lasă prea multe speranțe în această privință. Iar o cercetare sociologică recentă a German Marshall Fund, din 29 septembrie 2022, întreprinsă în 14 țări membre NATO, între care și România, privind starea relațiilor transatlantice, relevă informații deloc liniștitoare în privința dinamicii percepției influenței globale a Americii, respectiv a Chinei, în următorii ani, mai ales în Europa.

De pildă dacă în 2022 Statele Unite sunt văzute drept cel mai influent actor global în proporție de 67% (UE – 17%, China – 13%, Rusia – 6%) se înregistrează o modificare dramatică în defavoarea Americii (-27%!) și în favoarea Chinei (+12%) atunci când respondenții sunt întrebați cum cred că vor arăta lucrurile peste 5 ani, în 2027. Doar 37% cred că Statele Unite vor rămâne cel mai influent global în timp ce China, cu 25%, devansează semnificativ Uniunea Europeană (15%) și Rusia, aflată totuși în creștere (10%). E semnificativ și faptul că în cazul a două țări mari din Europa, Franța (37% vs 26%) și Italia (44% vs 25%) China era văzută devansând deja Statele Unite în poziția de cel mai important actor global. Şi în România, deși America rămâne pe primul loc, scade totuși sever, de la 62% la 42%, în timp ce China crește spectaculos, de la 17% la 31%. E interesant de remarcat că în timp ce prevedeau o creștere masivă a influenței globale a Chinei în următorii 5 ani respondenții nu priveau acest lucru cu ochi buni. În medie 57% au o percepție negativă și doar 27% una pozitivă despre China, în timp ce despre Statele Unite percepția era pozitivă în proporție de 57% și negativă în proporție de 30%. România fiind singura țară din cele analizate în care percepția privind China este mai degrabă pozitivă (49%) decât negativă (40%). Ori, dacă lucrurile arată în acest fel printre aliații din Europa nu e greu de presupus că în restul lumii percepția privind ascensiunea Chinei pe fondul declinului Americii este și mai accentuată.

Sigur, se poate spune că e vorba doar de percepții și că acestea se pot schimba în cursul anilor următori în funcție de evoluțiile de pe teren. Dar ce șanse sunt ca lucrurile să se schimbe în acest sens, cel puțin în perioada următoare? Destule de modeste. La Casa Albă se află un președinte grevat de unele probleme cognitive vizibile (la reuniunea ASEAN din Cambodgia a încurcat țara gazdă cu Columbia) a cărei administrație, din convingere sau sub presiunea puternicului curent radical stângist din Partidul Democrat, a introdus în noua Strategie de Securitate Națională condiționări ideologice naive nerealiste. Ceea ce o face pe Nadia Schadlow să scrie, într-o analiză din Wall Street Journal, că deși e pozitiv faptul că identifică China drept „cea mai semnificativă provocare geopolitică” pentru Statele Unite intră în alte privințe în „zona fanteziei”. „Atunci când descrie clima drept o amenințare «existențială» la adresa Statelor Unite încurajând cooperarea cu Beijingul pe această temă, documentul de strategie creează o contradicție periculoasă”, subliniază Nadia Schadlow. „Accentul pus pe climă va face mai dificil pentru America să facă față amenințării din partea Chinei.” A crede că, dincolo de declarații menite să sune bine în cancelariile occidentale, o țară care dă în folosință aproape săptămânal o centrală pe cărbune, demonstrând astfel că nu este nici pe departe măcinată de tema „schimbărilor climatice”, este o neîndoielnică probă de naivitate.

Nu este clar ce ar putea aduce proiectata întâlnire Biden – Xi Jinping de la Summit-ul G20 de la Bali. S-a speculat despre faptul că partea americană ar intenționa să le comunice chinezilor care ar fi liniile roșii la care s-ar raporta în relația cu Beijingul. Însă pe fond e greu de crezut că se vor produce schimbări fundamentale. În privința Taiwanului, Xi Jinping va decide sau nu invazia militară, în funcție de propria analiză și de propriile interese. Nu în funcție de ceea ce i-ar putea spune Biden. Kevin Rudd crede că un factor care ar putea amâna decizia Chinei privind invazia Taiwanului este temerea privind enormul impact asupra economiei mondiale oricum afectată grav de războiul din Ucraina. S-a discutat de asemenea destul de mult, cu satisfacție, pe seama faptului că liderul chinez i-a transmis lui Vladimir Putin în timpul vizitei lui Olaf Scholz un avertisment destul de clar în privința utilizării armelor nucleare. Însă acesta ar trebui mai degrabă privit ca o operațiune de Relații Publice în favoarea cancelarului german care a fost supus la critici severe pentru decizia de a se duce la Beijing. Această poziție a Chinei fusese de fapt exprimată și în trecut doar că acum a căpătat o mare tracțiune mediatică.

Însă, în ciuda acestei atenționări și a unei vizibile nemulțumiri a lui Xi care este iritat de trenarea războiului din Ucraina și de faptul că acesta a dus la o întărire a unității Vestului în condițiile în care obiectivul strategic major al Beijingului, ca și al Kremlinului de altfel, este decuplarea Europei de Statele Unite, cele două țări vor continua cooperarea, în bună măsură conjuncturală, pentru „de-americanizarea lumii”. Nici de partea cealaltă nu este deloc probabil ca Washingtonul să renunțe la strategia de restricționare a transferului de tehnologii avansate către China și de la demersurile de a descuraja, cu puțin succes până acum, investițiile strategice chineze în zone sensibile de pe glob. Singura temere este aceea ca America să accepte naiv să facă unele concesii la schimb cu promisiuni legate de schimbările climatice pe care se știe deja că Beijingul nu le ia oricum în serios. În timp ce o bună parte din planetă așteaptă să vadă către ce se îndreaptă lucrurile în războiul din Ucraina și cine punctează mai bine în competiția dintre Statele Unite – China pentru a vedea cum se va poziționa fiecare țară în viitor.