Revoluţia din decembrie. Absenţa viziunii

Nu eram înarmaţi cu instrumente care să ne permită evaluarea, întrucât trăiam în bula istorică a ceauşismului. Pe de o parte, regimul a asigurat soluţia emancipării faţă de URSS, iar pe de altă parte ne-a adâncit în criza de sistem, ce a debutat la începutul anilor ’80. Naţional-comunismul a alimentat apetitul naţionalist popular, dar mai ales iluzia că prin el ne vom mântui. Să recunoaştem: anexată ideologic şi lipsită de viziune, nici intelectualitatea nu a construit o alternativă. Invers decât în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, unde grupuri intelectuale au edificat o cultură alternativă. Modestul apetit intelectual pentru concepte şi lipsa viziunii ne-au condus acolo unde încă mai stăruim: în apatie. De aceea intelectualii nu au fost atunci şi nu sunt nici astăzi în avangarda schimbării. La aceasta se adaugă încă un viciu, poate chiar mai profund, şi anume neîncrederea acestora în popor, pe care l-au privit cu compasiune, nicidecum ca pe un factor istoric activ. Elitismul este consecinţa acestei neîncrederi. Adica invers decât în centrul Europei, unde prăbuşirea comunismului a fost posibilă ca urmare a alianţei dintre elite şi muncitori. De aceea înlăturarea comunismului s-a produs firesc acolo, prin pensionarea vechii elite comuniste cu una nouă şi nu împotriva naturii, adică prin revenirea comuniştilor pro-sovietici, aşa cum s-a întâmplat la noi. Elitele româneşti şi-ar fi dorit o revoluţie clasică, de tip marxist-leninist, în care o clasă înlocuieşte altă clasă, devenită revolută. Căderea comunismului ne-a surprins şi ne-a năucit, întrucât n-am pregătit-o exact atunci când era imperativ, adică în anii târzii ai regimului. În acelaşi interval, în Polonia are loc viguroasa mişcare catolică, muncitorească şi intelectuală Solidarnosc, iar în Cehoslovacia mişcarea civică Charta 77.

În 15 noiembrie 1987, atunci când a avut loc protestul muncitorilor de la Steagul Roşu din Braşov, intelectualii au lipsit la apel, cu o singură şi notabilă excepţie, cea a regretatei Doina Cornea, care a expediat o scrisoare de protest în Occident. Era un eşec cu repetiţie, prefaţat de greva minerilor din Valea Jiului, din august 1977, la care au participat peste 35 de mii de oameni. Încă o dată intelectualitatea lipsea din ecuaţie, la fel ca şi biserica. Nu e menirea lor, s-a spus. Dar în Polonia? Dar în Ungaria? Nici măcar represiunea extremă a minerilor – peste 600 interogaţi, 150 de dosare penale, 50 de internări în spitale de psihiatrie, 15 condamnări la închisoare, 300 declaraţi periculoşi şi 4000 trimişi în şomaj – nu a generat o mişcare de solidaritate. Fără a fi dublată de o acţiune a intelectualilor, care să-i ofere suportul ideatic şi publicitatea internaţională, greva nu a putut evolua ca o mişcare de tipul celei poloneze, coagulată în jurul sindicatului Solidarnosc. Din nefericire, intelectualitatea era fie cuminţită prin ademenire, fie compunea ode patriotice, fie se refugiase în interstiţiu, preferând să nu ştie. „Nu a fost să fie”, întrucât în România „comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie” (C. Noica).

Nici alte revolte din anii 80, precum cele de la unele uzine din Bucureşti, Galaţi, Târgovişte şi din nou pe Valea Jiului sau revolta muncitorilor din februarie 1987 de la uzinele Nicolina din Iaşi, urmată de marşul studenţilor, nu au mişcat conştiinţa românească adormită. Puteau să o facă scrisorile Doinei Cornea ori poemele Anei Blandiana? Din nefericire, toate aceste întâmplări au rămas izolate. Neavându-i pe intelectuali alături, muncitorii nu s-au solidarizat cu acţiunile lor izolate. Veriga lipsă se răzbuna. Şi, să fim cinstiţi, de ce ar fi făcut-o „poporul vegetal”?  De aceea regimul şi-a desfăşurat panoplia mijloacelor de represiune: domiciliu forţat, arestări, asasinate (cazul inginerului N. Ursu, clasat recent, absolut revoltător, de către vajnica noastră justiţie). Pe scurt România nu îndeplinea condiţiile unei schimbări revoluţionare prin forţe proprii. De aceea ţara a fost inundată de „sportivii” sovietici – personajele din umbră ale evenimentelor din decembrie 1989 – posibil teroriştii care au legitimat soluţia Ion Iliescu şi compania, adică vechii comunişti pro sovietici, pensionaţi de Ceauşescu. De aceea revoluţia este pentru români o afacere tenebroasă cu prea multe necunoscute. Şi tot de aceea oamenii lui Iliescu s-au grăbit să o înmormânteze, după un ritual învăţat de la clasicii Lenin şi Stalin. În consecinţă, astăzi ne batem capetele să o desluşim, dar cu cât rupem mai mult lacătele cu care a fost ferecătuită, cu atât ne speriem de vermuiala din spatele cortinei. Avem un institut de istorie a revoluţiei care studiază neantul, pentru a-i legitima pe învingători şi a ne alimenta cu surogate. Mai bine lipsă. Justiţia pare intimidată de complexitatea dosarului revoluţiei şi nu dă semne că va face progrese prea curând. Între timp, poporul a obosit să mai spere, refugiindu-se în neîncredere şi fatalism. Ca de atâtea ori în istorie.

Mihai Dorin este istoric şi publicist