Caută 
1 MIN
Profesorul Ion Solcanu a scris o carte bună dedicată vieţii şi operei lui Ion Hudiţă. Istoric şi lider ţărănist, acesta ne-a lăsat şi o importantă lucrare memorialistică, mărturisind despre politicieni şi întâmplări din anii interbelici, dar şi din cei ai instaurării regimului comunist. Ion Hudiţă a fost unul dintre apropiaţii lui Iuliu Maniu, de a cărui îndrumare şi sprijin, nu doar politic, s-a bucurat. Pentru convingerile lui a făcut ani grei de puşcărie, iar cariera academică i-a fost compromisă.
Arhivele CNSAS, pe care profesorul Solcanu le-a cercetat, deopotrivă cu jurnalul riguros şi opera, dezvăluie caracterul demn şi inflexibil al personajului la tentativele de ademenire ale comuniştilor. Revelaţie demnă de consemnat: istoricului ţărănist i s-a oferit de către Gheorghiu-Dej chiar şefia guvernului, evident, într-o încercare cu dus-întors: pe de o parte pentru a se legitima, având în vedere vidul de legitimitate al comuniştilor, care s-au trezit investiţi să facă guvern de către Armata Roşie, iar pe de altă parte pentru a atrage "tovarăşi de drum" prestigioşi, cu scopul de a diviza partidele istorice, singurele legitime.
Istoricul Ion Solcanu şi-a făcut datoria faţă de un confrate de breaslă, un consătean şi un important lider politic naţional şi democrat. Am fost şi eu în iarnă la lansarea cărţii. Invitaţii, printre care academicianul Alexandru Zub, au elogiat virtuţile lucrării şi utilitatea demersului. Mă alătur şi eu, fără rezerve. Cele văzute, auzite şi citite mi-au prilejuit însă câteva reflexii despre oameni şi "cumpăna vremurilor". Mai întâi, erau prezenţi, după gustul meu, sufocant de mulţi pesedişti. Am avut impresia că au venit nu atât pentru istoricul, de la o vreme foarte activ în acest câmp, cât pentru fostul lider infailibil fesenisto-pedeseristo-pesedist din primii cincisprezece ani de după 1989. Am fost în acei ani pe versanţi opuşi ai baricadei. Istoria se va pronunţa care dintre noi s-a situat pe partea sa corectă şi care nu. Şi pentru că veni vorba, o spun răspicat: nu sunt un admirator al liderului politic Ion Solcanu din acei ani trişti, în care FSN-PDSR-PSD au devenit partid-stat, au confiscat idealurile tinerilor din decembrie 1989, au pregătit şi aplaudat mineriada din 13-15 iunie 1990, au încercat să aneantizeze partidele istorice, singurele care au făcut opoziţie autentică, au reeditat politica bolşevică a "tovarăşilor de drum" şi au condus România într-un blocaj, care dacă nu ar fi fost întrerupt de victoria CDR în 1996, ne-ar fi plasat în aceeaşi zonă geo-politică cu Ucraina, Belarus şi Republica Moldova. Consecinţele unei asemenea catastrofe le las la aprecierea cititorului onest şi informat.
Subiectul ales de istoricul Ion Solcanu este incitant şi mi-a dat de gândit. Partidele istorice au dat în anii postbelici cel mai semnificativ contingent de martiri care ne înnobilează ca popor şi desfid teoria caracterului nostru esenţialmente conciliatorist. Desigur, în afara politicienilor, destui români nemembri de partid, care nu au negociat onoarea, demnitatea ori credinţa, au preferat puşcăria în locul abjurării acestor valori. Profesorul Ion Solcanu va fi scrutat şi istoria social-democraţiei româneşti, pentru a constata că nu sunt repede demne de consemnat. Ce să aplaude? Cum vechii social-democraţi, deveniţi comunişti au ajuns agenţi ai Moscovei? Sau cum majoritatea celor care au rezistat puciului de la 8 mai 1921 (congresul în care agenţii lui Lenin au încercat să deturneze social-democraţia) au făcut tot jocul comuniştilor, după război, în Frontul Unic Muncitoresc, pentru a fi definitiv înghiţiţi de aceştia în 1948? Desigur, a fost şi un grup social-democrat rezistent, în frunte cu C. Titel-Petrescu, dar nu am auzit ca social-democraţii vopsiţi de astăzi să-i asume moştenirea. Iar stimabilii ştiu de ce: sunt prea mulţi comunişti dinozauri în noul PSD, ca să nu roşească amintindu-şi cum i-au etichetat drept "social-fascişti" pe cei din anii interbelici, cum i-au trimis la puşcărie pe "titelişti" ori cum i-au vânat pe opozanţi în anii postdecembrişti, inclusiv cu sprijinul hoardelor minereşti. PSD-ul pe stil nou are deci toate motivele să se ascundă de trecutul său. Îl vedeţi în stare pe Ion Iliescu să-l elogieze pe C. Titel-Petrescu? De aceea, PSD nu va fi niciodată un partid istoric, chiar de-ar fi să se schimbe radical vremurile. Pe cine să evoci din trecutul PSD? Pe I. C. Frimu ori pe Ştefan Gheorghiu? PSD este şi va fi mereu "în corzi" când vine vorba să-şi asume trecutul. Cu această dilemă va fi fost confruntat şi istoricul Ion Solcanu. Negăsind martiri în trecutul partidului pe care l-a slujit, istoricul face un fel de Canossa sui-generis: identifică martiri şi caractere exemplare acolo unde ele există. Şi bine face. Sper, nu doar ca istoric. Până la o eventuală Canossa politică, gestul istoricului mi-a sugerat un gând concluziv: când pesediştii găsesc modelele de demnitate şi rigoare morală la ţărănişti, e semn că vremea PSD-ului a trecut. Memento ajutător: Alexandru Bârlădeanu, cunoscut lider stalinist, convertit după revoluţie în social-democrat, fost preşedinte al Senatului în anii încărcaţi de păcate ai fesenismului, a avut onestitatea, târziu, e drept, să se pocăiască, mărturisind: "Eu şi Corneliu Coposu am fost pe baricade opuse. Dar adevărul şi dreptatea sunt de partea lui". Adevărul, precum ştim, are trasee întortocheate pe la noi. Convingerea mea este că trebuie să pleci din PSD ca să descoperi frumuseţea credinţei şi demnitatea suferinţei în istorie. Plecat din partid, de o vreme, istoricul şi-a regăsit azi libertatea. De unde se vede că PSD este un partid captiv. Concluzia este logică: abandonarea PSD este premisa materială a unui câştig moral şi intelectual. De aceea nu va fi reuşit partidul lui Ion Iliescu şi urmaşii să atragă intelectuali, în ciuda apelurilor disperate.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
