România de la 1918 şi după

Independenţa este consecinţa directă a acestora. Aşadar, suntem independenţi numai în cadre europene bine definite şi abia după edificarea unităţii. Aşa s-a întâmplat în istoria noastră modernă/naţională şi aşa este şi astăzi. Pentru că unitatea a fost infinit mai greu de obţinut decât independenţa, finalizarea ei presupunând redesenarea hărţii geo-politice central-sud-est europene. De aici şi implicaţiile internaţionale pe care le-a generat unitatea românescă. Dacă am finaliza unitatea am deveni un important actor politic în spaţiul european. Lipsa unităţii a frământat mereu conştiinţa românească. Nici strămoşii noştri din antichitate nu o duceau mai bine la acest capitol, lipsa unităţii făcându-i ineficienţi. Atunci când fac vorbire despre traci, autorii antici remarcă faptul că dezbinarea este cauza ineficienţei şi a imposibilităţii de a juca un rol politic major. Mihai Viteazul va fi înţeles o clipă că doar unindu-i pe români sub sceptrul lui îi poate salva şi pregăti pentru o carieră politică importantă. Pentru că doar astfel pot supravieţui într-o Europă cu interese divergente şi în vecinătatea unor mari puteri.

Asumând rolul esenţial al unităţii în croiala noastră naţional-statală, apoape nu este cuget românesc important care să nu fi deplâns diversele forme de dezbinare lăuntrică şi să nu fi îndemnat la unitate. Dacă existenţa noastră statală nu ar decurge din unitate, în locul acesta în care suntem aşezaţi pe hartă, credea Eminescu, am putea să ne scoatem ochii în bătălii interne, fără riscul de a ne risipi. De aceea, conştiinţa tragică românească aşază dezbinarea lăuntrică în categoria factorilor risipirii istoriei.

Generaţia Marii Uniri de la 1918, incontestabil una din cele mai importante din istoria noastră, nu a mizat totul pe unitatea politică. Ei nu au fost luaţi de valul entuziasmului, în capcanele căruia cad de regulă indivizii superficiali şi oportuniştii lucrativi. Marile spirite ale acelei generaţii au fost conştiente că doar lucrând cu temei la edificiul unităţii lăuntrice putem spera să întărim statul tuturor românilor. Doar lucrând pentru o ţară modernă şi prosperă, fundamentată pe tăria legii putem spera să dăm consistenţă actelor de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia din anul 1918. Gândul ctitorilor s-a îndreptat spre România de mâine.

Desigur, actele unirii de la 1918 nu au fost fără cusur, împrejurările politice şi militare din acel ultim an de război fiind extrem de complexe. Dar cu certitudine, marii români ai acelei generaţii au fost inspiraţi de gânduri şi idealuri generoase, atât în privinţa etnicilor români cât şi a celor de altă origine, rupţi de patria şi idealurile lor. Românii ardeleni ştiau că ungurii au fost stăpâni aproape un mileniu şi că istoria lor se împleteşte cu pământul Transilvaniei. De aceea au luat în calcul ca ei să nu fie victime ale vendetei şi nici cetăţeni de mâna a doua. Nici conducătorii românilor basarabeni ori bucovineni nu au gândit altfel. În consecinţă, proiectul de ţară al acelei generaţii de întemeietori a fost unul democratic şi umanist, adică european. Cu maturitate, ei au reuşit să facă o Românie mai bună şi mai dreaptă decât imperiile din care veneau noii ei cetăţeni, iar din românii regăţeni egalii acestora şi nu stăpânii lor. O Românie înfăptuită prin măsuri de coerciţie ar fi generat inegalităţi păguboase şi insecuritate. Toţi marii români de la 1918 şi după au fost democraţi şi legişti. Ei au început prin a face dreptate ţăranilor, prin Legea agrară de la 1921. Prosperitatea ţărănimii interbelice a stat astfel la temelia prosperităţii ţării. Deloc întâmplător, cele două se presupun reciproc şi în adagiul “ţăran bogat, ţară bogată.” A venit apoi la rând o nouă croială constituţională, europeană şi democratică, realizată la 1923. Românii erau suspectaţi că nu se vor putea ridica la înălţimea standardelor de civilizaţie din vechea Austro-Ungarie. A curs destulă cerneală pe această temă. Dacă noua Românie nu aducea un plus de prosperitate, democraţie şi legalitate în raport cu vechile stăpâniri, unirea însăşi ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Însă ţara a trăit în anii interbelici în cea mai prosperă şi mai democratică perioadă din istoria ei. Iar energiile româneşti, aşa cum credea Mircea Eliade, au fost investite cu folos în creaţie. De aceea am trăit atunci şi apogeul nostru cultural. Casandrele care au prezis dezastrul ori au acuzat lipsa noastră de experienţă au trebuit să se recunoască învinse. Următoarele două decenii mărturisesc faptul că generaţia Marii Uniri a avut calităţile necesare punerii în operă a idealurilor de la 1918.

Această schiţă de portret nu poate însă omite faptul că bunele intenţii nu au fost suficiente, că politicianismul a erodat încrederea cetăţenilor şi puterea statului ori că tentaţiile autoritare au pregătit prăbuşirea din anul 1940. Suntem înclinaţi să identificăm cauza tuturor prăbuşirilor în afară. Această orbire ne împiedică să fim lucizi până la capăt. Nu vom înţelege nimic din istorie dacă nu vom admite preeminenţa factorilor interni, atat în creşterea cât şi în descreşterea noastră. Anul 1918 a fost un bun început, însă treptat tăria crezului şi a credinţei de atunci s-au erodat. Iar atunci când România Mare s-a prăbuşit, în anul 1940, puţini români au înţeles că nu doar statele revizioniste au lucrat pentru acest epilog dar şi noi înşine, prin lipsa de prevedere, politicianism, corupţie şi alte ingrediente despre care ne iluzionăm că sunt trecătoare. Peste doar câţiva ani, la finele Războiului al Doilea Mondial, pierderea independenţei a venit la pachet cu sacrificarea unităţii.

Mihai Dorin este istoric şi publicist