Românii, monarhia, regele Mihai

S-a întâmplat ca ultimul rege al României, Mihai I, să fie înmormântat cu onorurile cuvenite unui fost şef de stat într-o zi neobişnuit de caldă de decembrie, exact în perioada în care cu 28 de ani în urmă începea la Timişoara revolta care avea să pună capăt regimului comunist instaurat cu sprijin sovietic cu 70 de ani în urmă. Intensitatea şi profunzimea emoţiei cu care românii au traversat aceste zile de doliu a fost într-un fel surprinzătoare. Nu doar pentru cei din afară, ci şi pentru cei din ţară.

Sigur, am parcurs un drum lung din acei ani de început, când, în septembrie 1991, Sergiu Andon scria în "Adevărul", cel mai influent cotidian din acel moment, editorialul "Fir-ai al naibii, Majestate!", un titlu care nu mai are nevoie de nici un fel de comentariu. Sau, când, trei ani mai târziu, pe 11 octombrie 1994, Eugen Nicolicea (un personaj care de ani de zile dă nesfârşite lecţii de drept şi de moralitate în Parlament şi pe micile ecrane) cerea ca regele Mihai să fie declarat "persona non-grata". Minciunile sfruntate despre rege şi monarhie revărsate generos în spaţiul public, în anii '90, sub bagheta PSDR, PRM sau UNPR au fost între timp demontate sau pur şi simplu uitate. Iar ultimele zile, prin valul de evocări şi mărturii, au scos la iveală detalii, probabil mai puţin cunoscute multora, care au completat în mod fericit tabloul uneia dintre personalităţile remarcabile ale istoriei noastre recente.

Însă amploarea, surprinzătoarea prin dimensiunea sa, a emoţiei colective din România din aceste zile de doliu, care a atins sâmbătă apogeul în timpul funeraliilor, are foarte probabil şi o altă explicaţie. Nemulţumirea profundă faţă de clasa politică din România s-a amestecat cu sentimentul acut al pierderii unuia dintre puţinele repere naţionale de moralitate şi demnitate pentru a da, ca rezultantă, ceea ce pianistul şi eseistul Andrei Vieru descria într-un mesaj transmis pe lista de E mail-uri a Grupului pentru Dialog Social drept "un mioritic sentiment al ratării". Într-adevăr, în aceste zile, probabil mulţi români au încercat regretul că nu am avut atunci, la începutul perioadei post-comuniste, înţelepciunea de a-l readuce pe regele Mihai în fruntea statului. Iar acest sentiment pare să fie cu atât mai acut cu cât, aşa cum remarca şi agenţia Reuters într-o depeşă trimisă de la Bucureşti, dispariţia regelui Mihai pare să fi pus punct final şi speranţelor unei posibile perspective monarhice pentru România având în vedere lipsa de anvergură a celor care îi urmează regelui la cârma unei Case Regale care a fost chiar recent afectată semnificativ de conflictul cu prinţul Nicolae care, deşi pare să fie cel mai popular membru al familei regale, a fost exclus din linia de succesiune.

Ar fi arătat România, ca monarhie constituţională, mai bine decât cea de astăzi? Istoria contrafactuală e întotdeauna o întreprindere riscantă. Unii încă se întreabă şi acum de ce aliaţii au preferat să păstreze în sfera lor de influenţă, la sfîâşitul celui de-al doilea război mondial, o ţară ca Grecia cu un puternic partid comunist şi mari afinităţi pro-ruseşti, cedând în schimb lui Stalin ţări cu simpatii pronunţat pro-occidentale ca Polonia sau România. Însă e greu de crezut că un popor supus zeci de ani unui bombardament propagandistic anti-monarhic ar fi acceptat cu uşurinţă ca regele Mihai să revină pe tron la începutul periodei post-comuniste. Probabil că articole precum cel din "Adevărul" pomenit mai sus, nu erau neapărat manifestări jurnalistice spontane, ci erau parte a unei campanii de propagandă a noii puteri. Însă mi-aduc aminte cum în primele săptămâni de după evenimentele din decembrie 1989 o tânără, altfel talentată, din redacţia "Opiniei Studenţeşti" scria un virulent pamflet anti-monarhic. În plus, e greu de crezut că fostele reţele de putere moştenite din comunism, care se coagulaseră politic în principal în PDSR, ar fi acceptat în acele vremuri tulburi riscurile inerente convieţuirii cu o figură de dimensiunea simbolică a regelui Mihai, care se bucura de relaţii externe privilegiate în Europa Occidentală.

Societatea românească pare să rămână în continuare prizoniera unei naraţiuni în care aşteaptă ca cineva, un personaj sau o instituţie providenţială, să ofere reţete miraculoase pentru mai toate problemele sale. Asta au aşteptat românii pe rând de la Ion Iliescu, de la CDR sau de la Traian Băsescu. Apoi au aşteptat minuni de la aderarea la Uniunea Europeană. Între timp au descoperit, un lucru firesc, că pe lângă avantajele evidente ale statutului de membru UE sunt şi neajunsuri. Iar de câţiva ani de zile exisă credinţa că dacă, prin DNA, va fi eradicată corupţia autohtonă, va coborî raiul peste ţară. Numai că din păcate nu există astfel de soluţii "magice" facile. Iar atunci când acest lucru devine evident o depresie generală pare să se lase peste ţară. Ca acum. Sigur că există motive de îngrijorare. Fie că e vorba de măsurile populiste riscante luate de guvernul Tudose, fie că e vorba de temerile privind o serie de modificări aduse în Parlament legilor justiţiei. Însă pe de o parte exagerările sunt contraproductive. Nu ne paşte chiar o catastrofă cosmică şi până la urmă, cu bune şi rele, România de astăzi arată evident mai bine ca cea de acum 10 ani, ce să mai vorbim de cea din urmă cu două decenii.  

Asta nu înseamnă că nu există destule provocări, mai ales pe plan extern datorită dinamicii geopolitice nu tocmai favorabile. Însă, dacă e să revenim la situaţia internă, trebuie să înţelegem care sunt lucrurile care ne ţin în loc, lucruri care adesea nu sunt neapărat imputabile clasei politice sau contextului politic autohton de la un moment dat. În fond, instituţiile şi clasa politică, mediul de afaceri sunt până la urmă expresia elementelor definitorii, a valorilor dominante, din societatea românească. În urmă cu câţiva ani sociologul clujean Dorin Bodea publica un studiu, "Cultura integrităţii la români", efectuat în perioada 2010-2014, conform căruia moralitatea şi munca sunt pe ultimele locuri în ierarhia valorilor. Iar mai mult 80 de procente dintre angajaţii români cu studii superioare şi vârsta cuprinsă între 20 şi 50 cred că pentru a avea succes "este nevoie să înşelăm puţin, să facem compromisuri, să nu spunem tot adevărul, să promovăm minciuna, să nu respectăm regulile".

Ana Blandiana povesteşte într-o carte recentă o întâmplare adevărată şi pilduitoare. Primarul în funcţie al unei comune confruntat cu perspectiva pierderii alegerilor după intrarea în competiţie a unui profesor, de departe cel mai respectat personaj din localitate, are inspiraţia să le spună oamenilor, îndemnându-i să-l voteze pe cel în cauză pentru că astfel legea va fi respectată la milimetru, nu vor mai fi nici un fel de compromisuri sau păsuiri, nici o regulă nu va mai fi încălcată. Rezultatul: oamenii au preferat să-l realeagă pe fostul primar.