Ruleta rusească

Vara asta am urcat cu maşina de la Clopotiva, judeţul Hunedoara, către lacul de acumulare Gura Apelor de la poalele Masivului Retezat. Pe o porţiune destul de lungă până la baraj am mers pe un drum peste care erau căzute bucăţi de stânci, foarte multe. Părea că tocmai avusese loc un cutremur. Deasupra drumului, pe toată porţiunea de câţiva kilometri, alte bucăţi de stâncă ameninţau să cadă în orice moment peste stradă. Am traversat acea zonă cu inima cât un purice, mi-a fost teamă că voi fi strivit. Mai târziu am aflat că situaţia era aşa din primăvară. Nu vreau sa cobesc, dar e foarte posibil să se întâmple acolo un accident urât.

Este o certitudine, neglijenţa ucide, dacă nu ucide schilodeşte, şi chiar dacă nu schilodeşte, face viaţa un coşmar pentru oricine, chiar şi pentru cei bogaţi, pentru cei aparent fără griji, pentru cei puternici, mai devreme sau mai târziu. Pentru că neglijenţa e nenaturală, nefirească, ea nu trebuie să se dăinuie în mod normal. Natura elimină foarte repede tot ce e neglijent, pedepseşte aspru şi fără drept de replică. O stâncă ce stă să cadă, şi care este un semn al neglijenţei, nu va întârzia să se prăbuşească în gol şi să distrugă totul în cale la un moment dat. E doar o chestiune de timp şi de conjunctură. Stânca respectivă e o acumulare de energii care la un moment dat vor exploda violent.

Lucrurile tind mereu să se niveleze, să se liniştească, să se aplatizeze. Să îşi găsească liniştea. Orice deviere de la această regulă este în plină transformare. Faptul că mulţi copii fac autostopul singuri călătorind cu străini în maşini este o stâncă ce stă să cadă. A fost doar o chestiune de timp până ce o întâmplare, precum cea de la Caracal, a ieşit la suprafaţă pentru a arăta enormitatea fenomenului. Cine ştie câte încă sunt în derulare, sau câte nu au fost aflate niciodată, şi nimeni nu are habar de ele pentru că se fac pe înfundate. Putea la fel de bine să mai stea în uitare mult şi bine, dar nu la nesfârşit. În continuare sunt multe stânci ce stau să cadă peste oameni, nenorociri care sunt în plină acumulare de energii. Poduri care stau să se prăbuşească, linii de tren care tind să se rupă, clădiri, baraje fisurate gata să cedeze, în toate încordarea creşte pe nesimţite până ce şubreda rezistenţă va ceda. E adevărat că nu poţi niciodată să creezi un mediu perfect sigur, dar măcar strictul necesar, măcar evidentul care urlă cu batista la gură în faţa tuturor trebuie rezolvat.

Lucrurile făcute de mântuială nu iartă niciodată. Sunt întâmplări nefericite care răbufnesc, dar majoritatea covârşitoare stau să se întâmple. Pur şi simplu aşteaptă ca nişte lupi răbdători în întuneric. Cât timp crezi că poţi circula cu o maşină ce are frânele stricate? La un moment dat, cel mai probabil când nu te aştepţi, inevitabilul pe care l-ai amânat la nesfârşit îţi va strica ziua/viaţa ta şi a altora. Ştiu că te obişnuieşti cu pericolul, cu sentimental că "merge şi aşa", că nu îţi mai dai seama cât de gravă e situaţia pentru că nu mai eşti în stare să te detaşezi şi să priveşti cu obiectivitate la tine şi la ce faci. Cât crezi că o mai poţi duce cu două pachete de ţigări pe zi, cu 12 ore de muncă pe zi, fără să te joci cu proprii copii, fără să mergi la un control la medic, de câte ori crezi că poţi trece pe o sârmă suspendată peste o prăpastie, de câte ori poţi da cu ciocanul într-o bombă?

E un comportament tipic cred eu de est-european, mai bine zis de slav. E un tragism pe care şi-l asumă individul aproape cu eroism, dar unul indiferent şi care nu foloseşte nimănui, unul inutil. Chiar vorbeam deunăzi cu mecanicul la care îmi repar din când în când maşina. Folosea faiul ca să taie o ţeavă fără nimic de protecţie a ochilor sau împotriva arsurilor. Spunea asta aproape în glumă, zicea că nu are timp de "prostii" din astea. Ochelarii se murdăresc, mănuşile îi este greu să le pună şi să le scoată de fiecare dată, şorţul nici nu mai vorbesc, "îl enervează", doar nu e doctor… Zicea că a fost odată la oftalmolog că îl deranjau ochii după ce sudase în Argon fără mască de protecţie, iar acela i-a zis să nu mai rişte că poate orbi, dar nu are timp de aşa ceva, cât o merge, o merge, când nu, nu… Cum o vrea Dumnezeu…

|sta e răspunsul la toate riscurile pe care ni le asumăm inutil: Cum o vrea Dumnezeu! Punem în sarcina Lui toate prostiile noastre. Ca şi cum nu ar avea lucruri mai grave de rezolvat decât incapacitatea noastră de a avea grijă elementară de noi înşine. E ca şi cum am merge în pantaloni scurţi şi tricou să luăm o găleată de apă îmbogăţită cu uraniu de la Cernobîl să udăm grădina. Ce poate să se întâmple, e doar o găleată, doar un pic de apă şi atât… Cum o vrea Dumnezeu!…

Nu poate dura la nesfârşit până ceva cu adevărat grav să se întâmple. Asta e o certitudine. Dacă joci ruleta rusească, cu siguranţă vei nimeri la un moment dat glonţul, şi numai norocul va decide dacă acela va fi în ultima cameră de ardere a pistolului sau în a doua. Iată, nu degeaba se şi cheamă ruleta rusească, pentru că numai aici, în această zonă a lumii poate ea exista, doar aici putea fi inventată, de către oameni care cred în noroc mai mult decât în logică.

Deja se împlinesc 3 ani de când prezic, conform teoriei mai sus amintite, că pe o stradă atât de intens circulată precum DN 28 (E58), vor avea loc accidente pe trecerile de pietoni pentru că acestea din urmă nu sunt amenajate corespunzător. Până şi matematic vorbind, dacă se calculează numărul de maşini şi cel al pietonilor, la un moment dat va da ca rezultat cel puţin un accident pe lună. Restul e norocul "de la Dumnezeu"… Coincidenţa face că de fiecare dată în aceşti trei ani am anunţat cu doar câteva zile înainte ca un accident să se întâmple. Nu înseamnă că am calităţi previzionare, nici pomeneală – deşi, probabil că în alte timpuri aş fi fost luat drept mesager al Oracolului – eram doar logic, pur şi simplu logic. De multe ori mi s-a întâmplat asta, să prevăd cu puţin timp înainte de a se întâmpla ceva din simplă logică, din constatări evidente ale faptelor, dar fără să am puterea de a preîntâmpina răul.

Partea ridicolă şi pur slavă a situaţiei este că autorităţile, atât cele de la municipiul Iaşi, cât şi cele de la comuna Valea Lupului, pe razele cărora se găsesc trecerile de pietoni pomenite, nu reuşesc să vadă gravitatea situaţiei, ori s-au obişnuit cu gândul că, deh, din când în când mai trebuie să moară unii şi pe trecerile de pietoni, aşa merg lucrurile, aşa e "dată de la Dumnezeu". Exact ca mecanicul meu.

Toţi au promis (prefect, primari), după ce au fost proteste numeroase în stradă, că vor face cât de repede semafoare, insule de refugiu, lumini de avertizare, că se va securiza zona, dar nu s-a întâmplat nimic. Chiar nimic! Iar ruleta rusească încă mai continuă să se învârtă, rănind sau omorând periodic. Zi de zi, pietonii îşi fac o cruce mare de fiecare dată când trebuie să traverseze prin locurile unde au legal voie să o facă, pe zebră.

Mie îmi este frică să mai spun ceva despre viitor, am ajuns să fiu chiar superstiţios din acest punct de vedere, refuz să mai pun lucrurile cap la cap şi să văd potenţialul lor nefast. Am ajuns să cred că gândurile mele atrag nenorocirea şi că e mai bine să stau în banca mea, să nu mai analizez lucrurile şi să îl las pe Dumnezeu să decidă, ce-o fi, o fi… Asta însă nu mă va împiedica totuşi să pun mâna din nou pe o pancartă şi să strig în gura mare: Jos nesimţirea! Să încerc măcar să rezolv lucrurile pe care nu le mai pot întoarce din prezis, pe care deja le-am descoperit. După asta, gata, mă las de meserie…

Briscan Zara este scriitor şi publicist